vineri, 17 decembrie 2010

DE CE pentru România?

Probabil că emisiunea „Zece pentru România” şi toată manipuliada realizată de câţiva ani buni de Mihai Tatulici şi-a atins scopul şi ţintele. Toate! Pentru că ultima parodie din acest bussiness-show bine ales, bine jucat şi alţi oameni de bine, va rămâne de pomină. Întâi, ediţia locală de Transilvania, un fel de varză a la Cluj, în care de ce Emil Boc sau omul cu coasa să nu fie slăvit pentru faptele lui de fost primar al Clujului... Am spus slăvit, pentru că proslăvit nu poate fi decât însuşi preşedintele, cu nume atât de reprezentativ pentru ţara tuturor VântUrilor... Băsescu... Biensur, la Bucale, adică la Bucureşti, de unde răsare soarele prin şuviţele blonde ale preafrumoasei Elena Cocoş. Că Pupincurici l-a premiat pe Băse-Vodă... cel mai contestat preşedinte etc. etc., nu-i marea poantă a acestui show... Marea poantă e că a apărut o verişoară de pe la mama Constanţa, care ţuşti pe scenă şi hopa a luat premiul vărului... Care văr? Prin Turcan clopoţel nu-şi aminteşte de o asemenea verişoară. Punct! Am mai văzut o chestie albastră şi cam de aceeaşi înălţime cu maestrul Pupincurici. O doamnă îmbrăcată pur şi simplu într-un... sarcofag! Urma să mai iasă şi mumiile pe stradă şi nici Eugen Ionesco n-ar fi putut să scrie un absurdus-autenticus ca cel (cacofonie voluntară!) de miercuri, 15 decembrie 2010, de pe Realitatea TV.

miercuri, 15 decembrie 2010

„Rocada mică”

Acest articol gândit alaltăieri, când s-au întâmplat faptele, probabil că trebuia să-l postez ieri... aşa că-l scriu doar azi, cum se întâmplă de fiecare dată când timpul de sub Tâmpa, conform teoriei lui Schumann, s-a prescurtat cotidian, de la 24 de ore la 16. Îmi pare sorry că vă ofer sarmale reci gătite alaltăieri, încălzite ieri şi de mâncat azi!...
N-am auzit până acum nici un analist sau cititor în stelele politicii româneşti să decripteze, mă rog să facă hermeneutică pe ce se întâmplă pe la casele boiereşti şi ciocoieşti de la Bucureşti. Deşi mă aşteptam, de pildă, la un Radu Tudor, la un Emil Hurezeanu sau chiar la un Cristoiu şi, „biensur”, un CTP s-o dea pe goarnă... Asta, ce m-am prins eu, nu că-s mai deştept, dar „se vede”, vorba lui Iţic scărpinându-se la spate. Eu i-am zis „rocada mică”, cunoscătorii de şah ştiu ce înseamnă. După ultima ispravă politico-sportivă, cu datul de-a tumba automobilistică, Victor Ponta, preşedintele junior al PSD, scăpat teafăr pe şosea, scoate o perlă pe eşapamentul vorbirii, de zile mari: „Băsescu e dracu!”. Ştim ce înseamnă în mentalul colectiv şi parcă ni-l şi imaginăm pe atât de veselul nostru conducător, cu corniţe, după ce a purtat, rând pe rând, şapcă de „marinel”, pălărie, fes, clop... şi cine ştie ce s-o mai găti până mâine-poimâine. Păi, ce faci nene, când auzi de dracu? Fugi şi tu de el, cum fuge dânsul de tămâie. Nu te duci la el în Tartar, dacă vrei să te socoţi pe bune creştin şi să nu te sfădeşti cu anturajul lui Dumnezeu. Dar Pontuţă... s-a dus! Şi i-a luat cu el şi pe Dra...gnea, simplă potriveală de prefixe, dar şi pe Niţă al nostru de sub Tâmpa, care, mi s-a părut mie, că cam radia la preşedinte. De ce s-or fi dus, dom'le, la întâlnirea de la Cotroceni, convocată de Băsel, la care Crinel şi Motănel lipsiră premeditat? Ceva cu statul social, apoi ceva cu frumoasa Robertuţa din pădurea de adormit copiii a PDL... Vrăjeală! Când taman de dimineaţă, fleoşc una fix în bot lui Geoană, care va trebui să nu mai cânte la muzicuţă vreo şase luni, suspendat din partidul al cărui preşedinte fu până după faza pepenii, bietul „Mihaela, dragostea mea, am învins!” plăteşte abia a cum, când trebuie, prostia de a fi fost ce i-a cobit Ion Iliescu, înainte să purtat de Vântu... în decembrie 2009 spre... „Un fleac! I-am ciuruit!”. Cică, ce legătură să aibă Ponta cu Băse, una cu alta, Anastase cu Geoană? Păi, are! Căci se pregăteşte, simt eu în rinichi, „rocada mică”! Adică, na Geoană, ia Anastase!!! Probabil, la începutul noii sesiuni parlamentare de la anu'. În sensul că, PDL va obţine preşedinţia Senatului, cu vreun greu sau semigreu din dotare, iar PSD preşedinţia Camerei Deputaţilor, poate chiar cu un Ponta preşedinte... că doar nu cu vreun Năstase de dragul rimei cu Anastase... Contra buget, votat, împărţit frăţeşte între cele două fese ale fostului FSN, care au mai făcut treabă şnur, nu vă gândiţi la rimă, împreună. Dar, cea mai cea mai chestie, convenabilă pentru PDL, este două chestii cu schepsis fiecare. În prima chestie, se scapă de situaţia naşpa, când lipseşte preşedintele din dotarea ţării şi se întâmplă să primească Boc onorul, neconstituţional, l-ar putea primi poate un Filip, poate un Pereş, mai ştii, poate şi un Blaga sau un Berceanu, senatori din dotarea portocaliilor. Dar dacă se întâmplă şi mai naşpa, ca fostul suspendat să recidiveze şi să mai fie suspendat odată şi supus votului popular, preşedintele interimar ar fi, se gândeşte unii, cam cum a fost fostul buldog de interne, care l-a cam făcut în culise preşedinte a doua oară pe actualul, ştiu eu exact ce spun. Ei, ce ziceţi de „rocada mică”? Jur că nu ştiu, dar pe cuvânt că simt că cam aşa ar putea fi!...

joi, 2 decembrie 2010

La mulţi ani, români!
Huuooo, nenorociţilor!
Ptiu, javrelor!

...Cam asta trebuia să scriu eu ieri, de Ziua Naţională a ceea ce a mai rămas din România. Mare cândva şi dodoloaţă, măreaţă altcândva, chiar şi când era confiscată de roşu, ţara noastră, tricoloră, cea de toate zilele, din steme, din steag, din sabia voievozilor, din casca eroilor, din munca ţăranilor şi muncitorilor, din frumuseţea poienelor cu ghiocei, din bogăţia holdelor sale, Ţara mea, cândva bucurie, dulce şi mult prea tristă Românie...
Dar m-am abţinut, că n-am vrut să vă stric ziua. V-a stricat-o însă Boc, care s-a dus ca un dobitoc, ad-hoc, să facă poc, prin preajma Arcului de Triumf, prin care au defilat cândva oştenii neatârnării noastre şi ai libertăţii noastre, azi pângărită, azi confiscată, azi batjocorită... de aceşti idioţi care ne conduc... Ia mai dă-o dracului de libertate!... Pe criza asta... ce vă mai trebuie vouă, compatrioţi, zi naţională, mâncare, salarii, doctori, profesori... şi chiar aer şi apă...? România e a noastră, e SRL-ul nostru, e societatea noastră comercială! Şi, dacă vrem noi, mergem mâine la Registrul Comerţului şi o şi desfiinţăm!...
Preşedintele n-a putut să primească cunevita onoare de la Garda de băieţi frumoşi, cu chipiuri din vremea lui Cuza, că dânsul plecase la un summit, undeva prin răsărit, să doarmă liniştit... Somn adânc naţiune, noapte bună păsărele... Pardon, vreau să zic păsărici, găozari, tonomate, oligarhi, oligofreni şi moguli... Linişte, ce dracu!
Ţara adevărată era tot la Alba-Iulia, ca acum 92 de ani şi scanda Unirea Basarabiei cu România, încă o dată, în timp ce tinerii ei entuziaşti purtau steaguri tricolore, dar şi albe şi cu cap de porc desenat la mijloc, în locul găurii din steag... Bineînţeles, reprezentând politicianul român, omnivor şi şi cu şorici şi obraznic omniprezent în acest prezent de tot rahatul porcului. Ieri, alaltăieri, ca şi astăzi, Ţara era tristă, mai cădeau soldaţii seceraţi de frig, la antrenamentele pentru Ziua Unirii... O Armată Naţională în hipotermie, asta ne mai trebuia, acum, la câteva săptămâni după ce militarii români fuseseră sfârtecaţi, nu pe câmpul de luptă, ci de muniţia expirată în poligonul de la Cincu. La Bucureşti, unde răsare soarele, dar şi legumicultura, ca să revenim tot la Bucureşti, bineînţeles că se împărţea cu gamela mult iubita şi stimata fasole naţională, asortată cu cârnaţii afumând abitir Piaţa Moghioroş, c-aşa-i românul când se veseleşte...
Şi-am uitat să vă mai spun, dragi români şi vouă, nenorociţilor şi javrelor, că aproape peste tot în ţară, şi la Alba, şi la Bucureşti, huiduiala şi fluierătura constituiau partiturile muzicale cele mai alese, ale „Corului Sclavilor”, care cu deosebită recunoştinţă ca popor alegător, din ce în ce mai trist şi imbecilizat de disperare, îşi exprima din adâncul inimi sentimentele cotidiene. De Ziua Naţională! Zi în care, în acest an, nu pot să spun decât ptiu şi huo! Mă iertaţi pentru sinceritate...
Scrisoare nimănui

Mereu sărac, furat mereu
Mereu uituc, rebel mereu
Trezeşte-te poporul meu
Eşti singur ca un pui de cuc
Rebel mereu, mereu uituc
Furat mereu, mereu rebel
Mereu cu armele-n rastel
Şi câteodată mameluc
Şi câteodată chiar tembel...
Nu ştii că capul lumii-i chel
Popor rebel, popor tembel
Furat mereu, sărac mereu
Părinţii în mausoleu
Copiii uzi în heleşteu
Sau duşi în cele patru zări
S-apuci nu ştii pe ce cărări
Popor furat, popor sărac
Precum fasolea pe harac
Entuziast te uiţi la cer
La sfinţii toţi în adulter
Mai e pe-acolo vreun dulgher
Să fie ţintuit pe cruci
Tu crucea lui acum o duci
În carul boilor uituci
Popor de slugi şi mameluci
O iei la buci, mai şi îmbuci
Căzut sub lemnul bietei cruci
Popor izmană, popor bou
Băgat cu morţii în cavou
Băgat de viu azi în pământ
De-ai fi chiar tu poporul sfânt
N-ar trebui să porţi în veci
Mereu cărări, mereu poteci
Care te duc şi te aduc
De unde pleci, popor uituc
S-ajungi de vrei direc în pisc
Tu propriul vârf şi obelisc
Pe care scuipă proştii iar
Sub foc te-ai prăbuşit Icar
Şi-ai plâns orbind precum Oedip
Priveşte-te, ai totuşi Chip
Priveşte-te, trezeşte-te
Tu singur miluieşte-te
Că dacă miluit vei fi
Şi Dumnezeu te-o milui...

miercuri, 1 decembrie 2010

O postare pe care n-am putut-o posta ieri...

Întâmplare sau nu, coincidenţă sau nu, stau în dubiu să cred sau să nu cred că pe lumea asta nimic nu este întâmplător. Şi că suntem atât de supravegheaţi, de controlaţi, atât de jos, cât şi de sus, cel puţin unii dintre noi... Şi e normal să fie aşa! Dacă cumva scapără un bou chibritul şi aprinde, fie Baia Comunală de la Braşov sau clădirea de alături, prin contaminare, fie planeta sau ţara. Doamne fereşte! Ei nici chiar aşa, un neica-nimeni ca mine, cum aş putea fi eu ăla care poate să facă aşa ceva. Şi dacă mi-ar trece cumva prin cap să fac pe Nero între căpiţele cu fân ale serviciilor (circulaţie, meteo, serviciul de gardă etc.), nu înţeleg de ce nu mi se ia chibritul. Aşa că înţeleg de ce se suflă în el, când e aprins şi se vede zgămâia din curu' pivniţii. Dacă mă înşel, s-ar putea să fie vântul care bate fără vină...
Să vedeţi ce întâmplare publicistică mi se întâmplă fix ieri. Asta, după ce zilele trecute făcusem vorbire pe ici pe colo, chiar şi pe blog, despre o întâmplare, ba chiar mai multe, cu preşedinţi. Între altele, povesteam că în 2000, înainte să-mi bag dreapta la ţâţâna urnei să-l introduc împăturit pe Ion Iliescu, ca să nu iasă Vadim preşedinte, Gigi Fulga, braşovean de-al nostru şi persoană importantă în anturajul eminenţelor prezidenţiale (drept răsplată, avea să ajungă chiar director SIE), m-a sunat la telefon să-mi ceară sfatul, părerea (ştia că mă pricep şi sunt inspirat) ce să facă senzaţional, ce replică pe măsură să dea şi cum să contracareze atacul de cu o zi înainte pe finala prezidenţială, al Tribunului împotriva Papaşei... Atac bine ţintit până în subliminalele noastre ultrasensibile la zgândăriciuri. Cum că (şi era adevărat!), prin anii când eu mă năşteam, junele student la Frundze Moscova, Marcel Ilici Vladimir Ion Iliescu, ar fi semnat un articol în „Komsomolskaia Pravda” despre... căpcăunul american... Şi i-am sugerat domnului consilier de atunci şi am constatat cu stupoare că sugestia s-a transformat a doua zi în faptă electorală prezidenţială, să replice arătându-l cu deş'tul pe Vadim drept cântăreţ al savantei, mai târziu devenită sinistră de serviciu. Ne-am distrat serios, în familie, când l-am văzut pe Ion Iliescu recitând din Vadim Tudor dedicat Elenei Ceauşescu... Pentru că tot am adus vorba zilele astea de Tovarăşa şi în ultimele două săptămâni n-am fost cuminte deloc la televizor, unde, împreună cu Mircea Sevaciuc, am reaprins sensibilităţi din istoria noastră recentă, post, dar şi din cea comunistă, dând voce şi unei părţi şi celeilalte în abordarea istoriei, fie vorba între noi, şi una şi alta tăvălugite, nu era normal să primesc şi eu replică de la Mama Natură a Întâmplărilor Pur şi Simplu Coincidente? Şi-am primit... Cred eu, destul de la obiect. Citesc în Jurnalul Naţional de ieri, ediţie cu tiraj impresionant şi număr de colecţie cu Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra DVD şi o calificată agendă de pagină specială 6, o destul de justificată publicistic şi moral paralelă între două Elene marcante ale ultimilor 50 de ani, Elena Ceauşescu şi Elena Udrea, ca Cabinete nr. 2 la doi preşedinţi socotiţi dictatori şi amândoi cu „escu”, unul Nicolae, cizmar, altul Traian, marinar. Titlul citează un vers al nu ştiu cui, „Azi Ţara te slăveşte-n versuri, Femeie Eroină”, de prin 7 ianuarie 1989, când prin astfel de omagii, cu miile, era sărbătorită ziua de naştere a Tovarăşei. Subtitlul: „Cadrele de n[dejde aduc un omagiu primei Elene”. Şi un alt subtitlu încorporat: „Albastru de Voroneţ şi frunza de Pleşcoi”, aluzie la ochii albaştri ai primei doamne de atunci şi la frunza publicitară a primei doamne din politica de azi. Se citează din patru-cinci autori omagiatori, la fiecare din cele două Elene. La cea de azi, evident, corul Flutur-Oltean-Anastase-Turcan... Iar la cea de ieri, a dracului potriveală, din sutele de glasuri de poeţi ai socialismului, unii chiar cu operă importantă şi nume sonore de ieri şi de azi, mă găsiră pe mine să mă dea exemplu, cu unica mea poezie dedicată Elenei Ceauşescu. Lângă, doi-trei muncitori şi încă doi poeţi foarte puţin cunoscuţi, dintre care unul tot braşovean. Mă doare-n cot că m-au exemplificat la gazetă, deşi sunt mândru că nu e vorba de o gazetă oarecare, ci ziarul naţional nr. 1 de azi. Recunosc şi că mi-au luat-o un pic înainte la un proiect publicistic, pe care de altfel l-am anunţat. Un volum intitulat „Po(i)ezii din Epoca de Aur”, unde voi publica, am şi declarat public lucrul acesta, inclusiv cele câteva texte închinate partidului şi celor doi „conducători iubiţi”. În ce conjunctură s-au produs aceste texte, cu toate că am scris zeci de texte împotriva regimului de atunci (unele chiar publicate, strecurate prin reviste!) este o altă chestiune, pe care o voi explica-o în acest volum. În ce priveşte poezia din care mi se citează vreo două strofe, subliniind şi lipsa mea de talent evidentă, mă văd obligat după o astfel de provocare să şi explic contextul în care a trebuit să o scriu.
În anul 1987 am început să scriu pe un caiet secret, pe care îl ţineam ascuns într-un sertar din fostul meu birou de secretar PCR la Codlea poezii şi alte texte, supărate rău pe regimul răufăcător, pe care îl slujeam, că n-aveam altul, după ce student fiind prin 1981-1985 mai scrisesem poezii împotriva prostiilor şi aberaţiilor acestui regim, pe care le-am şi citit unor colegi şi cu mult mai înainte, prin anii '70, după ce Nicolae Ceauşescu a întors-o spre Coreea, am scris o juma' de caiet de texte, care mă puteau trimite cu siguranţă la o necesară reeducare. Ca elev răzvrătit de liceu, între anii 1972-1977, ultimul la seral, am fost sfătuit să mă cuminţesc. Ca muncitor la Fabrica de Mobilă din Codlea, între anii 1976-1981, unde devenisem un fel de lider de opoziţie, de asemenea. Revenind la ianuarie 1989, când am publicat într-o carte poezia citată în Jurnalul Naţional, eram într-o situaţie destul tâmpită. Ştiam că se apropie sfârşitul cuplului prezidenţial, ba chiar fusesem avertizat de colegi de la Judeţeana PCR că urmează o Perestroikă şi un Gorbaciov pentru România. Ba chiar se rostea vârtos numele lui Ion Iliescu. Caietul pe care am scris după revolta muncitorilor de la Steagu Roşu, până prin '89, mi-a dispărut într-o zi din acel sertar... Citisem câteva poezii care miştocăreau pe Nicolae şi Elena Ceauşescu unor prieteni, neprieteni, cunoscuţi şi tovarăşi. Probabil, lui Ioan Popa, actualul preşedinte al notarilor publici, pe atunci coleg cu mine la Codlea, unor amici literari şi artistici, Aurică Păduraru, Doru Clinciu, Korci Caroly şi alţii, cu siguranţă colonelului Alexandru Algeorge, şeful Miliţiei Codlea şi colegul meu de pescuit (până în anul 1987, când după revolta de la Braşov mi-a spus în maşina Miliţiei: „Tovarăşu' secretar, raportez... Eu mă pensionez!” şi s-a pensionat), tot cu siguranţă prietenului meu, dispărut după Revoluţie, Alexandru Bărbăcioru, instructor al CC al PCR, căruia i-am zis, la mine acasă, de faţă cu fiul său, Tibi (astăzi un avocat excepţional), „trebuie să-l răsturnăm pe Ceauşescu!”, probabil prietenului meu Peter Foof, directorul Fabricii de Mobilă, care când mă duceam la el la birou şi vorbeam dădea televizorul şi radioul foarte tare, tot probabil colonelului Marian Georgescu, comandantul Penitenciarului Codlea şi nu-mi mai amintesc dacă unor colegi activişti de partid sau lectori şi propagandişti, Valentin Bodea, Dan Brudaşcu, Tom Pirău, Gheorghe Onuţ, Luana Popa, Munteanu, colegul de la Săcele şi cel de la Predeal, cu care scandam împreună la mitinguri, „Sila noastră şi mânia/Ceauşescu România!” în loc de „Stima noaştră şi mândria” şi „Ceauşescu- cretin e!” în loc de „Ceauşescu-PCR!”. Nu mai ştiu dacă lui Octavian Căpitanu, care fusese mutat disciplinar la Mecanică Codlea, ca inginer şef, directorului comercial Cotănescu sau directorului general Marcel Munteanu, care m-au rugat, tot în '87, să le aduc şi lor de la Bucureşti 100 de exemplare dintr-o carte incendiară a lui Adrian Păunescu şi nu mai ştiu nici dacă directorului general de la Colorom Codlea, Dorin Gagionea, căruia în Decembrie '89 i-am cerut să ne dăm demisia din partid şi el crezând că sunt provocator s-a speriat... nu mai ştiu dacă le-am citit şi lor poezii naşpa, înainte ca să-mi dispară caietul cu peste 100 de pagini... În plimbările mele de la Codlea, pe sub poala pădurii, cu Ioan Alexandru sau Adrian Păunescu, le-am citit atunci poezii de acest fel şi amândoi m-au sfătuit să fiu mai prudent şi să mă feresc mai ales de şoferii mei.
În 1985, chiar de 1 Decembrie, am mers împreună cu Adrian Păunescu la Alba-Iulia... Şi în 1987, tot de 1 Decembrie am mers împreună cu Poetul şi cu poetul Constantin Preda, cu alte câteva persoane din anturajul lui Adrian Păunescu şi din anturajul meu, pentru a doua oară la Alba-Iulia. Trecuseră doar două săptămâni de la Revolta Muncitorilor braşoveni şi evident discuţiile, în prezenţa Episcopului de atunci de Alba, Emilian Birdaş şi a unui grup de câţiva zeci de preoţi, subiectul a fost revolta şi arestările acestora... Când m-am întors la slujbă, m-a căutat un ofiţer de Securitate, care mi-a cerut, m-a rugat frumos, subtil chiar, să-i povestesc cam ce-a fost acolo... „Ce vă interesează? Păunescu, nu?”, „Da!” „Şi cum vreţi să procedăm? Vă povestesc şi dumneavoastră notaţi? Sau vă scriu eu un Raport despre Adrian Păunescu?” „Aţi putea să-mi scrieţi un raport?” „Cred că da. Când vă trebuie?” „Cât de repede puteţi” „În două zile e bine?”„Perfect!”. Când a venit după „raport”, n-a venit singur, ci cu un superior. Direct la mine în birou, nu în cârciumă unde îmi propusese să-l torn pe Adrian Păunescu. Scot un plic de A4, închis, în care erau scrise 9 pagini. „Totul despre Adrian Păunescu. Omul şi opera”. Credeam că o să ia plicul şi o să plece. Le-am oferit şi un coniac albanez, dintr-o sticlă pe care o ţineam pe un dulap sus, sub capul din bronz al lui Mihai Viteazul, care era mai sus în ierarhie pe verticală decât portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care era obligatoriu să fie cel mai sus pe perete. Ofiţerul deschide plicul, începe să citească, evident nu găseşte ce caută, se uită supărat la mine, după care îi întinde prima pagină superiorului... „Uitaţi-vă şi dumneavoastră, tovarăşe colonel! Cred că-şi bate joc de noi!” „Uite ce e tovarăşul secretar, pe noi ne interesează alte informaţii decât cele literare, pe care le-aţi scris dumneavoastră aici! Dacă vreţi să ştiţi, acest Adrian Păunescu este un trădător de ţară, care a mai omorât şi copii la Ploieşti!” „Ce vorbiţi?! Trădător de ţară, cum ziceţi, este Pacepa, omul dumneavoastră, care a fugit cu secretele României la americani!” „Mai vorbim noi! O să-l informez şi pe tovarăşul Prim-Secretar Preoteasa, ca să ştie ce oameni are în subordine...” „Păi, din câte ştiu eu, Securitatea n-are voie să racoleze informatori dintre activiştii de partid, decât cu aprobarea tovarăşului Prim-Secretar. Aveţi această aprobare?” Au plecat bombănind şi habar n-am ce s-a mai întâmplat, decât că la vreo două săptămâni după aceea, Petre Preoteasa mi-a zis „Ai grijă ce vorbeşti cu ăştia...” După mulţi ani, prin '90, când Petre Preoteasa şi Dăogaru erau în Penitenciarul Codlea, le-am luat un interviu şi i-am amintit lui Preoteasa episodul, povestindu-i după ani şi faptul că Adrian Păunescu a vrut să vină la Braşov în 15 noiembrie 1987, fapt confirmat de poet şi pe MIX2TV, într-o legătură telefonică cu subsemnatul moderator, cu câteva luni înainte să ne părăsească...
Un singur episod mai amintesc acum, înainte să revin la dedicaţia pe care i-am făcut-o Elenei Ceauşescu, în împrejurări ca acestea descrise mai sus. Prin vara anului 1988, l-am invitat pe poetul Ioan Alexandru la Sere Codlea, la o întâlnire de neuitat, cu câteva sute de oameni, în care pe lângă cunoscutele sale poziţii publice faţă de Dumnezeu şi Biserică, s-a vorbit şi despre preşedintele Italiei, care adunase poeţii Europei să-i asculte, în contrast cu ce făcea Dărâmătorul de Biserici în România. La aceeaşi întâlnire, am organizat, pe răspunderea mea, fără aprobare şi cu împotrivirea Secţiei Propagandă a Comitetului Judeţean PCR, prima şi singura expoziţie după 1944 a fostului pictor al Curţii Regale, Aurel Bordenache, pictor interzis de regimul comunist, care trăise în toată această perioadă la Codlea... Dacă scriitorii Nicolae Stoe şi Doru Munteanu au fost prezenţi în public, Maria Cebuc şi Dumitru Cristea, nr.1 şi nr. 2 în propagandă, au venit şi când au văzut ce se întâmplă, au părăsit imediat întreprinderea, probabil ca să nu fie implicaţi. Bineînţeles că s-au supărat pe mine...
După toate acestea, o şoaptă prietenoasă mi-a spus că trebuie să fac ceva să mă reabilitez, că-i pe nasoale rău. Nimeni altul decât unul din cenzorii literari ai Revistei „Astra”, care m-a sfătuit, nu m-a şantajat, că ocazia ar fi ziua Tovarăşei, din 7 ianuarie şi „ar fi bine” să scriu o poezie pentru volumul omagial, care se pregăteşte. În volum au publicat peste 100 de autori, unii cu mult mai importanţi decât mine. Mă bucur nespus că după 23 de ani, fix în această perioadă, fragmente din „faimoasa” mea poezie au fost strecurate inteligent şi la ţanc, într-un context cu Adrian Păunescu şi într-un alt context cu Elena Udrea, în cel mai important ziar din România şi întâiul ca tiraj. Vă mulţumesc, băieţi! Dacă tot m-aţi provocat...

marți, 30 noiembrie 2010

O scurtă completare
la erata de ieri

În decembrie 2009, când s-a reales „Escu”, am uitat să vă spun că în primul tur am votat tot „Escu”. Adică, pe Crin Antonescu. Şi nu mă laud, dar am convins încă vreo 300 de tineri să meargă la vot şi să voteze la fel. Ce m-a determinat ca în turul doi să votez tot „Escu” a fost un miting macabru organizat de nişte roşii şi galbeni (bostani), care au străbătut Braşovul, în convoi cu un dric... sugerând moartea lui Băsescu.

P.S. Revin mai târziu pe blog, pentru că azi dimineaţă am primit replica inteligentă (în Jurnalul Naţional) la acţiunile mele de pe TV şi blog (Comunişti versus anticomunişti) realizate împreună cu Mircea Sevaciuc. Dacă noi atacăm tema la Braşov, încercând o unitate a oamenilor şi răsună până la Bucureşti... N-avem decât să le mulţumim supraveghetorilor permanenţi ai Patriei Române, ca nu cumva Ţara să se molipsească de vreo tuse măgărească...

luni, 29 noiembrie 2010

2 erate la textul de mai jos
1. Cartea lui Mircea Sevaciuc, al cărei titlu l-am citat din memorie, se numeşte „15 noiembrie – Ziua demnităţii”, memorii şi nu „15 noiembrie – Ziua care nu se uită” cum am scris. La pagina 39 a cărţii există subtitlul „15 noiembrie – Ziua care nu se poate uita” şi probabil de acolo mi-a patinat memoria, se mai întâmplă, scuzaţi-l pe blogangiu...
2. Tot mai jos am scris că în '92 am avut de ales între Raţiu şi Câmpeanu şi nu l-am votat pe Ion Iliescu, ceea ce e adevărat, dar numai că se întâmpla cu doi ani mai devreme, în „Duminica Orbului”, când cu ochii închişi aproape toată naţia a votat emanaţia... În '92, am votat în primul tur, Mircea Druc şi în turul 2, Emil Constantinescu şi nu regret votul. Că regret regresia care s-a întâmplat după aia (dar am avut şi creşteri!) e o altă chestie cu trestie...

joi, 25 noiembrie 2010

O postare nefinalizată,

de joi, 25.11.2010...

despre fecaloizii

cu faţă umană

şi necesitatea

unei REVOLUŢII ANTICĂCAT!

Recunosc! Sunt un cronicar emoţional. Al zilei. De Azi. Ieri, parcă era altceva. Alaltăieri... Mereu e naşpa. O, tempore, de supt Tâmpa! Azi a fost o zi de căcat. Cel puţin pentru mine. Poate şi pentru alţii. Din ce în ce mai mulţi, o văd, o simt, o ştiu. Din aceleaşi motive. Sau din motive diferite. Hai să facem o revoluţie anticăcat! Că una antimămăligă s-a făcut şi pot glumi macabru... cu bulion... iertaţi-mi comparaţia imbecilă! Ce bine că nu există şi o poliţie, ca să nu zic o miliţie, a Internetului. Tâmpită, precum cea a Audiovizualului. Pe blog pot totuşi să scriu cum simt. Pe căcaţi nu-i mai trage nimeni la closet. Şi nu-i mai ia apa. La televiziune, ca moderator, nu pot, deşi simt ca atare, câteodată, să mă exprim cum simt... De la galben fecaliu spre portocaliu şi până la maron cacofon şi brun de nebun. Precum tot mai mulţi, supăraţii din acest oraş, cândva Stalin, azi Scripcaru şi, din această ţară, cândva Republica Socialistă România (RSR), azi Republica Supravieţuistă România (tot RSR), în frunte cu Dăscălescu boc-Dobitoc, prim-ministru şi Băsescu Trăienel-tembel, dragul de el, tot înainte domnule preşedinte, navigând peste ţara fiebinte spre cât mai multe morminte, că Ţării abia acum îi creşte măseaua de minte... Mi-aş lua înapoi votul dat lui Scripcaru şi ajutorul incomensurabil şi moca, acordat în 2004, să se suie cu braşoavele noastre şi apoi cu ale sale călare pe Tâmpa, că-şi merită numele... Dar nu mai pot... că semaforistul din 2004 şi întemeietorul fisurilor anale din patrimoniul imobiliar al Braşovului (ştia el ce zice!) e atât de sus, că l-am pierdut printre nori, unde dânsul e cu capul. Cum mi-aş lua votul înapoi dat lui Băsescu în turul doi 2004, când ca să vezi, ce-am ales... „Măi, Adriane, ce blestem pe poporul acesta să aleagă între doi foşti comunişti!”. Şi, tot înapoi, mi-aş da pielea de pe vot, la Referendumul din primăvara lui 2007, când revoltat, pe bune, că suspendacii l-au suspendat, eu m-am autosuspendat în solidar cu preşedintele, speriat şi încolţit de 322. Totuşi, pe ăsta ultimul, la vot mă refer, de anul trecut, decembrie, dat tot lui Traian Băsescu, nu mi l-aş lua în întregime înapoi, ci m-aş abţine, oricât m-aţi înjura unii de mult... Dar eu sunt sincer. Pentru că Geoană mi se părea şi s-a dovedit că e aşa, mult mai prost decât prostănac cum l-a făcut Tataia Iliescu, căruia odată în Kiseleff, în particular, i-am spus prin '96-'97, după alegeri, că am ales un preşedinte... „mult mai prost decât aţi fost dumneavoastră...”, adică pe Milică cel cu barbă ca mine şi cu frică că pică sub voltajul sistemului... Şi aici m-aş abţine acum dac-aş mai putea... Pentru că în '96, l-am votat şi l-am susţinut emoţional şi incandescent, cu speranţă şi ziar, pe Emil al Schimbării. Care, după aceea, a născut controversa că schimbarea a fost în mai rău decât în mai bine şi în 2000 mi-am sucit mâna, mi-am băgat deş'tele la ţâţâna urnei şi l-am votat pentru prima dată pe Ion Iliescu, împotriva lui Vadim Tudor... Ba chiar i-am sugerat consilierului său, Gheorghe Fulga, ce replică să-i dea imagistic vorbind lui Vadim în finală, la atacul acestuia cu scoaterea din praf a articolului junelui Iliescu publicată în capitala URSS „Căpcăunii americani”... „Păi publicaţi-i şi voi odele închinate Elenei Ceauşescu, dar atenţie, nu lui Nicolae Ceauşescu, că asta vă costă”... (Precizez că candidatura mea la Primăria Braşovului pe PRM în 2008 nu s-a datorat lui Vadim, ci prietenului meu, senatorul de atunci Nicolae Iorga, colegilor din presă şi PDL-ului local scripcariotizat până la paranoia). În '92, în „Duminica Orbului”, când poporul cu mic cu mare vota Vladimir Ilici Marcel Ion Iliescu, eu m-am hotărât greu între Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu pe cine să votez dintre ei. Şi am votat! Şi eram fost comunist, ba chiar mic nomenclaturist, dar nu asta-i marea chestie. Marea chestie e că pe votul nostru se urcă mereu proştii, care ni se par ai noştri şi ne împroaşcă mereu cu căcat, ne toarnă căcat în viaţa noastră de zi cu zi şi ne fac de căcat oriunde vor şi oriunde pot...

Şi acum, nu vi se pare normal că ar trebui să facem o revoluţie a căcatului? Folosind toată hârtia igienică post-rebelă din România? După ce revoluţia mămăligii explodată acum 21 de ani şi mestecată cu făcăleţul roşu, apoi breaz şi acum portocaliu, ne-a adus mai rău de cum am fost?

Acum, la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie, oscilez între două simboluri. Cel puţin pentru Braşov, dar şi pentru Ţară, evidente ambele. Simbolul „Noiembrie”, mai bine zis „15 Noiembrie” şi simbolul „Decembrie, 22”, care se apropie. Tocmai am terminat de citit cartea lui Mircea Sevaciuc „15 Noiembrie – Ziua care nu se uită”, pe care n-o comentez acum ca un cronicar avizat de carte. O carte excepţională, ce ar trebui citită, de la şcolari şi până la pensionarii din parc, mă voi explica altădată de ce. Cronologic, cartea începe în 15 noiembrie 1987 şi se termină... prin 2007, faptele oribile făptuite de fecaloizi şi descrise de autor fiind, în opinia mea (nu doar de „fost”!), e puţin spus LA FEL, ci cu mult mai abjecte, după 22, după '90 şi chiar în noul mileniu, cu gaura lui neagră cu tot. Cu Mircea Sevaciuc am început un set de emisiuni la MIX2TV Braşov pe tema comunismului şi luptei anticomuniste. Pe vreo 150 de ani per total glob şi vreo 50 din carpato-danubiano-pontica. Am terminat de citit cartea, ieri. Azi, e altceva. Adică, ce consemnez eu, în treacăt, cronicarul emoţional, spectator şi vieţuitor al zilei.

Revăd azi, luni, 29.11.2010 postarea nefinalizată. Ieri, tocmai am avut cu Mircea Sevaciuc o emisiune BRAŞOC, e bine ce am scris, e bine şi ce fac, promit să nu mai fac erori, promit să nu mai susţin idioţi şi ticăloşi, promit să nu mă mai las păcălit şi amăgit... Iar pentru a nu coborî steagul, care ar putea fi încă odată măreţ, pentru a nu-l mai lăsa să fie pătat de fecaloizi, cenzurez PS-ul despre doi dintre aceştia... Ar coborî şi tensiunea articolului şi poate să pice curentul... Altădată!

marți, 23 noiembrie 2010

În apărarea
lui Iosif Visarionovici Stalin!

Cel mai mare criminal roşu din toate timpurile, evident, nu se mai poate apăra în această lume pentru toate faptele care îl „legitimează” astfel. Şi cred că nici n-ar face-o, dacă cineva l-ar judeca, viu şi l-ar condamna la cules mărăcini pe fundul iadului şi l-ar lăsa să ardă în pucioasă... Dar noi, oamenii, n-ar trebui să ne amestecăm în treburile lui Dumnezeu, în Marea Lui Judecată, m-ar interpela vreo tanti din vreo sectă sau vreun nenea iezuit contemporan... Se ştie, istoric şi fix statistic, că mustăciosul cel fioros a trimis la moarte zeci de milioane de ruşi, nemţi, români, evrei, ţigani şi alte popoare... Se ştie de asemenea că a deportat în Siberii milioane de ucraineni, români, ruşi, letoni, estoni, azeri, armeni, ba chiar şi gruzini de-ai săi... Care, astăzi, alcătuiesc un ghiveci uman (iertat să-mi fie termenul!) în ţările din jurul fostei URSS şi actualei Rusii, de nu se mai înţelege om cu tovarăş. Ba chiar, basarabean cu român! Stalin a deportat milioane de europeni, pe care i-a dezrădăcinat din pământul lor şi i-a răsădit în pământurile altora şi invers. Pervers şi criminal procedeu, cu consecinţe greu de vindecat repede. Sigur că, în timp, vom fi poate un popor planetar, fratern până în fundamentul nostru cristic, dar până atunci... trebuie să trecem de 2012! Totuşi, nu Stalin deţine recordul şi nici întâietatea în problemele dezrădăcinării popoarelor, asociate cu crime aproape de neiertat. Vă mai amintiţi de coloniştii englezi, portughezi, spanioli, francezi, olandezi etc., care au „dăruit” umanităţii, cu mult înainte de Stalin, comerţul şi sclavia cu negrii din Africa şi din alte colonii! Tot ei, premergătorii lui Stalin, au decimat şi milioane de amerindieni, azteci, olmeci, tolteci, incaşi, mohicani... Popoarele trăitoare pe teritoriul plin astăzi de glorie globală, numit America. Şi nu e vina lui Vespuci şi nici a lui Columb. Cu atât mai puţin a unui Kennedy, Nixon, Clinton sau Obama. Ba, ultimul, aş glumi, deloc rasist, având în vedere originile sale keniene, n-ar fi ajuns niciodată la Casa Albă preşedintele celei mai mari superputeri mondiale. Văzute astfel, lucrurile sunt doar în alb şi negru. Atât am vrut să spun în apărarea lui Stalin. Arde-l-ar focul!

luni, 22 noiembrie 2010

Valurile Dunării...
la Budapesta

În raporturile emoţionale româno-maghiare din ultima jumătate a secolului XX şi chiar de la începutul secolului XXI, două nume de genii muzicale au fost mereu alăturate, ca un triumf al umanităţii împotriva obezităţii atitudinilor de la şovine la naţionaliste sau neprieteneşti mai subtile. Este vorba de George Enescu şi Bela Bartok, doi mari muzicieni ai secolului XX. Unul român şi altul maghiar. Recent, însă, la Budapesta anului 2010, din ţara vecină şi colegă de UE, Ungaria, îngemănarea acestor valori pe o scenă a fost anulată de presiuni aparent legitime (sper, nu ale publicului meloman maghiar), după ce inteligenţa culturală, tot budapestană, le acceptase firesc şi fără cenzură.
Despre ce este vorba? Teatrul Naţional din Budapesta a încheiat un contract cu oficialităţi române, diplomatice şi culturale, în vederea susţinerii unui spectacol de Ziua Naţională a României, 1 Decembrie. Spectacol în care ar fi răsunat şi muzica universală a lui Enescu şi muzica universală a prietenului său Bartok. Dacă n-ar fi fost anulat, însuşi spectacolul, iată, la aceste presiuni. Pe motiv că maghiarii au pierdut, sub calendarul aceleiaşi zile simbolice pentru români, „teritorii” în Transilvania, în urma Tratatului de la Trianon.
Părerea mea moderată este că argumentul ţine de trecut şi astăzi devine stupid. Pentru că, dacă mi-aş exprima părerea nemoderată, aş scrie şi eu pe acest nesemnificativ blog un articol elogios pentru generalul Moşoiu. Braşovean de-al nostru, născut în Tohanul Nou care, în 1917-1918, când Armata Română îi elibera pe budapestani de regimul comunist al lui Bela Kun, a ordonat şi un gest simbolic cu conotaţii istorice, poate îndreptăţite împotriva unor nedreptăţi tot istorice, din punctul de vedere al românilor ardeleni: a arborat pe clădirea Parlamentului Maghiar o pereche de opinci. Bineînţeles, valahe! Că ungurii au cizme! Şi asta, nu doar să-şi facă, mai târziu, amiralul Horthy flotă de bărci din şorici la Balaton şi nici să facă schi nautic, tot în opinci, pe valurile Dunării... PostScriptum: Deşi nu sunt Sorin Oprescu, Gheorghe Falcă, Ciuhandu, Johannis sau chiar Scripcaru (ca să am calitatea de a aproba), eu aş fi total de acord ca de Ziua Maghiarilor, care se serbează pe 15 Martie, să se organizeze în marile oraşe româneşti concerte cu muzică maghiară şi universală... Cu Bartok, Enescu, Mozart, Beethoven, Ceaikovski, Rahmaninov...

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Şoric-ul şi şoriciul cu epoleţi

Comisarul Şoric, nume predestinat parcă să iasă în evidenţă, s-a arătat ca păduchele-n frunte, în urma războaielor interlope, cu împuşcături şi cămătari, din ţinutul de altădată al marelui nostru povestitor Ion Creangă. Mai ştiu eu pe Cineva din ţinutul Neamţ, care se arată la fel, prin Braşov... Başca, celebrul Pinalty care, bahic-euforic, lipea bancnote mari, într-o ştire, pe chelia unui lăutar ce-i cânta de inimă albastră... Că şi săracii, şi bogaţii mor, vorba cântecului. Tânărul şi ambiţiosul comisar cu muştar, o spun şi analiştii şi specialiştii în intestine (mă rog, interne), a gestionat ca un Garcea superior conflictele interlopilor zonali. După ce a făcut-o de lână plăviţă, a ieşit şi precum Păduchilă, să-l vadă şi să-l admire toată naţia-telenaţia, de bun ce e. Epoleţistul se răţoia la jurnalistele civilizate de la Antena3 şi Realitatea că i-au terfelit şi numele, şi epoleţii, şi nevasta, şi casa, pe altarul ştirilor recente de la Piatra Neamţ. A reuşit să ofenseze astfel ca un sifon agitat toată opinia publică. Ba chiar şi pe Preşedintele nostru absolut în materie de tupeu. Este printre puţinele situaţii ale istoriei recente, când cam sunt şi eu de acord cu părerea, în tot ce mişcă în ţara asta, a lui Tupeu-Vodă. A mai zis şi că solidaritatea şefilor de post locali cu Şoric, un apropiat al interlopului defunct, e nu numai naşpa şi incompatibilă cu haina, dar şi sancţionabilă cu norma internă şi i-a îndemnat din înălţimea-i supremă, pe solidarioţi, să demisioneze. Mare pagubă n-ar fi, dacă tot îşi fac de cap certaţii cu legea, cu sau fără efectivul complet...
E vremea să facem deosebirea între poliţiştii sindicalişti, de omenie şi caracter, din aproape toată România, care au demonstrat astă-vară în Bucureşti, cam fără aprobare, dar cu supărare mare şi pe bune şi aceşti solidari nemţeni în jurul fărădelegii şi cârdăşiei cu interlopii. Manifestări prezente şi ele vârtos în amarul zilelor noastre, cu evadaţi din belşug pe sub chichiţele procedurale, cu spânzuraţi în arestul poliţiei, cum este şi cazul recent de la Braşov şi cu tot tacâmul de rigoare. Poliţaii nemţeni „dizidenţi” (nu toţi!), care şi-au arătat şoriciul pe sub epoleţi, sunt incomparabili, ca gest şi simbolică a solidarităţii, cu poliţiştii care au aruncat câteva caschete, fără însemne, la picioarele Cotrocenilor, scăpând pe sub autocontrol şi acel „ieşi afară, javră ordinară!” atât de controversat şi de naşpa. Eu nici n-am înţeles că e vorba de preşedinte în rimă, ci de vreo jigodie de câine (să mă ierte patrupedele!) scăpat nehingherit de fostul primar general, care făcuse pipi pe zidul de la Cotroceni şi pe care armata de caschetari ai lui Vasile (Blaga, nu fostul câine din Modrogan, pentru cunoscători) îl urmăreau general să-i pună cătuşele pe labe... Sau să-l împuşte, că tot s-a vorbit că demonstranţii etalau şi tocuri de pistoale. Exista şi un precedent, la arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu, când zeloşii veniţi să-l salte pe Sov au tras matinal în laba câinelui. Deci, să ne înţelegem. Cu sau fără opinia fixă a preşedintelui, există în România două categorii de poliţişti. Una, onorabilă, cea mai numeroasă, a celor care aplică legea, în ciuda sărăciei în care trăiesc şi ei şi alta, sper, nu foarte mare, dar bine plasată în posturi-cheie, care îşi dă mâna slobodă cu certaţii cu legea. Eu pe ăştia am pus şoriciul din titlu! La care am alăturat şi celebra, de-acuma, onomastică a comisarului Şoric...
P.S. Aşteptăm cu interes marea răfuială dintre supergreii Internelor, Fătuloiu, Tobă şi alţii, care deocamdată îşi fac dedicaţii prin parcări bucureştene cu flagrante de operetă...

vineri, 19 noiembrie 2010

ERATĂ

Toader Şteţca, în 1990, chiar a împărţit pământ locuitorilor din Săpânţa, nu doar „a încercat” să-l împartă (cum am scris, cu grabă!), mă corectează telefonic, la ora 12.36, Mircea Sevaciuc. Şi îi mulţumesc. Corectarea lui e corectă cu adevărul, care mi-a scăpat din tastatură. În rest, am avut o lungă discuţie telefonică (aproape 1 oră), cu puncte de vedere dinamice şi fierbinţi pe tema reconcilierii adevărate între români. Chiar şi între cei purtători de foste simple şalopete albastre şi cei purtători de foste carnete roşii de partid. Şi mai ales între valorile naţionale, în viaţă sau în posteritate, cum este şi cazul poetului Adrian Păunescu! Probabil, în emisiunea BRAŞOC de duminica asta, ne vom confrunta în idei şi emoţii, aşa cum am promis în 14 noiembrie, Mircea Sevaciuc şi Sussemnatul.
Adrian Păunescu (postum!)
15 noiembrie 1987
Mircea Sevaciuc
seva'ciclon
Toader Şteţca
Miron Manega
certitudinea.ro
Gheorghe Iosif
portalulsindical.ro
15 noiembrie 2010
MIX2TV, emisiunea BRAŞOC
manzalaexpress.blogspot.com
şi alţii...
REGĂSIRE DE PROIECT NAŢIONAL
PRIN SOLIDARITATE VIRTUALĂ

O mare solidaritate românească şi o emoţie profund naţională am simţit foarte mulţi dintre noi, în momentele „transhumanţei” poetului naţional al contemporaneităţii, Adrian Păunescu, din casa de pe Dionisie Lupu, mai întâi la Spitalul Floreasca, poate... pentru un sperat medical transplant de cord (dar ce inimă puteai să pui în pieptul de clopot al lui Adrian Păunescu?!) şi mai apoi, în Pantheonul de la Bellu, în vecinătatea postumă a marilor Eminescu, Caragiale, George Călinescu, Marin Preda şi Nichita Stănescu...
O emoţie astrală, am putea spune, în acest început de noiembrie arzând clocotitor în culorile toamnei ca niciodată... Dar şi o solidaritate ad-hoc de conştiinţă şi iubire de patrie pentru cei care am rămas să purtăm mai departe greul stindard al expresiei profunde a unui popor cam mereu deznădăjduit, cam mereu încătuşat şi trădat de conducători, cam mereu risipit în secvenţe de carton şi tabloid cu idealuri şi modele de conjunctură, în loc de mari idealuri şi modele naţionale creatoare. În această emoţie m-am regăsit şi ne-am regăsit, poate mai mulţi decât speram... Cel puţin pe câţiva pot să-i numesc aici şi acum. Dar am făcut-o cumva în titlul ciudat al acestui material de blogspot.com. Unii dintre noi suntem bătrâni şi nu prea pentru Internet, această mare revoluţie universală a comunicării, după Guttenberg (Tiparul) şi Marconi (Televiziunea). Dar vin în urma noastră, de vreun deceniu şi ceva la noi, de ceva vreme mai mult la alţii, miile şi milioanele de „oşteni internauţi”, de la moşnegi la copii pe oliţă, care, dacă vor şti ce să facă cu această „armă” teribilă, vor schimba lumea. Eu sper în bine, iar nu în rău! De la afaceri cu viteza gândului, cum le definea Bill Gates şi până la marea comunicare universală din biblioteca virtuală a umanităţii, la care ne putem conecta democratic toţi copiii acestei planete de apă şi lumină numită Pământ. Se vorbea de o limbă universală şi iat-o! Sigur că, emoţia virtuală de contact fără distanţe, în faţa unui calculator, nu o poate înlocui, aş spune eu nostalgicul, pe aceea a taifasului lui tata-mare cu ai săi, în drum cu căruţele cu scânduri de la Mânzăleşti la Bucureşti, taifas cu vin şi pastramă la Crâşma Stanii de pe lângă Buzău, unde s-a inventat cunoscutul cântec „Radu Mamii” (trăieşte în Braşov un strănepot al Stanii!). Şi nici pe aceea a lui Moromete şi Cocoşilă din Poiana lui Iocan... Cum nici frumoasele zile şi seri (peste 1500, statistic vorbind!) ale Cenaclului „Flacăra” lui Adrian Păunescu şi ale marilor concerte ale altor creatori şi artişti. Emoţii vii ale miilor de oameni, unul lângă altul în planul fizic al comunicării...
Apropo, după moartea poetului, m-am întâlnit cu Mircea Sevaciuc (unul din cei 61 de surghiuniţi în 1987), pe care l-am invitat la emisiunea mea de pe MIX2TV Braşov, în duminica din 14 noiembrie a.c. Să vorbim despre Revolta Şalopetelor Albastre de la Autocamioane Braşov, de acum 23 de ani. Mircea a venit în studio împreună cu unul din cei mai tineri deportaţi de atunci, Florin Tulai, şi toţi trei am evocat momentul, în care ne-am regăsit fiecare, în posturi diferite, am tot vorbit despre asta. După emisiune, Mircea Sevaciuc mi-a vorbit despre întâlnirea lui recentă cu Toader Şteţca (vă mai amintiţi, primarul-haiduc al Săpânţei, arestat de criptocomuniştii lui Iliescu în anii '90, pentru că a vrut să împartă pământul fără aprobare de la FSN), întâlnire la care a participat şi poetul Miron Manega, o bună cunoştinţă a mea. Mi-a vorbit cu mult entuziasm atât despre Toader, care acum trăieşte la Paris, cât şi despre Miron, care, în Bucureşti, editează un fel de ziar online intitulat Certitudinea.ro. Dar şi despre ideea lui şi a lui Gigi Iosif de a înfiinţa online Portalul Sindical din România, lucru care s-a şi întâmplat a doua zi, pe 15 noiembrie. Mărturisesc că nu ştiam de aceste proiecte şi m-am racordat imediat, graţie tot Netului, mai ales că urma să revin şi eu pe blog, după o absenţă motivată (nu mă explic acum).
Şi am început să curg, împreună cu ei, poate spre un sens în care să ne regăsim, nu numai noi. După ce am semnalat revenirea pe blog, am accesat numele poetului Adrian Păunescu, să văd ce mai spun virtualiştii în postumitate şi am întâlnit ecoul emisiunii mele de evocare a lui Adrian Păunescu, la fratele de blog Hoinarnet, căruia îi mulţumesc. Am postat şi eu un text pe acest blog de continuitate a compasiunii şi admiraţiei contemporanilor internauţi faţă de Adrian Păunescu, puţin altfel decât au făcut-o şi o fac televiziunile, ziarele bune şi tabloidele. Am accesat şi Certitudinea.ro, revista online a lui Miron Manega, sub directoratul lui Mihai Eminescu, unde am găsit şi un interesant Proiect de Ţară. Iar în limita celor 2000 de semne admise, i-am adresat această scrisoare de salut, pe care Miron a şi publicat-o.

Scrisoare (pe care o fac) publică: Cocoană CERTITUDINE şi bre Ispravnice,
Aflu abia acuşica de existenţa voastră virtuală şi pentru asta, Miroane, eşti dator o bere lui Mircea Sevaciuc, care a mijlocit contactul.Unu. Constat că nu te-ai schimbat şi frumos îţi şade, matale, ca şi colaboratorilor, să „pliviţi” buruieniştea, cum te-ai exprimat în salutul editorial. Pe mine încă mă mai interesează Catedrala. În urmă cu vreo 10 ani, eu am tipărit un volum alb pe negru, scris tot cu vreo 10 ani înainte de a fi tipărit. Şi asta s-a datorat unui prieten comun, pe care eu l-am alergat prin Herăstrău, aruncând după el cu ziarul (Naţional, parcă!), în care matale mă „debutaseşi” încă odată la imatura vârstă de 43 de ani. Ştii povestea... facerea de bine... într-un fel, mă simţeam precum Coordonatorul dumneavoastră editorial şi moral, care îi alerga prin casa prietenului şi colegului său (pe madam Slavici şi pe chibiţul Maiorescu), să le dea cu Ediţia Princeps în cap, că şi-au permis să-i alcătuiască debutul, în timp ce el fusese internat, tot cu forţa, la ospiciu. Iertate fie-mi proporţiile comparaţiunii! Şi nu mă cred Eminescu, cum m-a crezut odată Nichita, când i-am dat un telefon, într-o seară din anul 1983 (100 de ani de la publicarea „Luceafărului”) şi i-am spus că... sunt Mihai Eminescu... Şi el m-a crezut şi mi-a zis, cu timbrul pe care i-l ştii: „Bună seara, domnule Eminescu!”. Iar când mi-am cerut scuze, Nichita mi-a zis că o clipă a crezut că e El... De ce n-am continuat să vorbesc ca şi cum Eminescu însuşi ar fi vorbit cu Nichita Stănescu? Eu ştiu sigur, şi am ştiut-o dintotdeauna, că nu sunt Eminescu şi nimeni nu poate fi Eminescu, dar de poeţi mari are nevoie şi România, şi planeta. Nu ştiu care a fost relaţia ta cu Păunescu, dar eu l-am preţuit enorm, ca şi pe Nichita, Ioan Alexandru sau Vieru. Apropo, nu ştiu dacă ţi-am spus, cartea mea neagră de acum 10 ani, am vrut s-o lansez împreună cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, fix la Cimitirul Bellu... Salut site-ul tău tot alb pe negru! Autor: Ion Mânzală

miercuri, 17 noiembrie 2010

Postarea nr. 126
DOUĂ ŞTIRI DE AZI...

Probabil că, pentru metrologii de evenimente, ştirea înmormântării de la Piatra Neamţ... cu cai şi mascaţi, apropo de versurile lui Minulescu („Ecaterino, vedea-te-aş moartă/Cu dric la poartă şi cai mascaţi!”) – iertaţi-mi impietăţile, şi faţă de mortul interlop, şi faţă de poetul supărat pe iubită – face audienţă. Şi, în topul ştirilor grele, senzaţionale şi tabloide, ar fi number one... Pentru mine însă, jurnalist de şcoală veche şi lector de sensuri mai profunde al întâmplărilor deloc întâmplătoare ale zilei de azi, două ştiri mă revoltă şi mă emoţionează deopotrivă. În subsolul TVR, un angajat şi-a pus capăt zilelor lui nefericite alegând „genul publicistic” al spânzurătorii – asta este prima ştire! A doua ştire vine de la Timişoara (ah, Timişoara speranţelor noastre, cu jertfa sa de acum aproape 21 de ani!), unde autorităţile au descoperit şi cercetează doi hackeri tineri (liceeni), care au spart nu ştiu ce site (oficial!) al inspectoratului şcolar judeţean, pe care au postat „injurii”... La adresa preşedintelui României, domnul Traian Băsescu şi la adresa domnului Emil Boc, premierul ţării noastre... Revenind la prima ştire, informaţiile de detaliu vorbesc despre neputinţa bietului lucrător de la TVR de a-şi plăti datoriile, în epoca celor doi glorioşi demnitari pomeniţi în cea de-a doua ştire. Câţi români nu-şi pun astăzi capăt zilelor, de sărăcie şi disperare?! Iar nesimţirea conducătoare continuă să guverneze şi peste morgă, şi peste spitalele în care zac şi mor zilnic mii şi mii de oameni, şi peste mausoleele triste şi ele cu toată încărcătura istorică aplecată în derizoriu... În ce-i priveşte pe cei doi liceeni, aş putea chiar să mă autodenunţ complice peste vremuri la „infracţiunea” de... teribilism amestecat cu eroism şi supărare existenţială, pe care le-am încercat şi eu, liceean fiind, acum jde ani... Când am scris vreo 20 de pagini de caiet de texte împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi regimului său şi, tot cam atunci, împreună cu mai mulţi „complici” de vârsta mea am creat o mişcare protestatară în cele trei licee ale oraşului Codlea, îndreptată însă ceva mai jos, adică spre conducerea administrativă a acestora şi împotriva atitudinii unor profesori (de altfel corectă la vremea aceea) faţă de idealul libertăţii noastre de a purta plete şi blugi în şcoală, de a cânta cântece mai puţin temperate, iar fetele de a purta mini ş.a.m.d. Acţiune care s-a soldat, evident, cu sancţiuni mai mici pentru cei care au scris doar la gazetele de perete şi mai mari pentru iniţiatori, adică eu, ăsta care scriu acum liber şi colegul meu Romy Cristea, sper că nu-i fac un rău divulgându-l cu prescriere. Noi am fost sancţionaţi cu mutarea disciplinară, eu la Suceava şi el la Câmpina, la licee similare. Până la urmă eu m-am scos, însurându-mă prematur şi transferându-mă la seral, ca să astup gura inspectoratului şcolar, condus de doamna, pe atunci tovarăşă mare, cu tot respectul, Maria Georgescu, care la rugăminţile criticului literar A.I. Brumaru şi poetului Nicolae Stoie, aflaţi în conducerea Revistei „Astra”, unde derbedeul şcolar publica poezii, au închis ochii şi nu m-au mai exilat în Bucovina. Mai târziu, după ceva facultăţi, al dracului destin, Romy a ajuns ofiţer în Armata RSR, iar celălalt derbedeu, adică eu, am ajuns şi mai dihai... activist PCR! Dar astea sunt alte poveşti ale vieţii, care acum nu contează. Contează că jalea în România asta e atât de mare şi supărarea pe măsură şi că cele două regimuri cu „escu” sunt mai mult decât comparabile. Dacă aia, pe care au jugănit-o din steag, nouă lăsându-ne gaura neagră, la republică mă refer, se numea RSR, asta, am mai spus-o, se numeşte tot RSR. Adică Republica Supravieţuistă sau Suprarealistă România...



marți, 16 noiembrie 2010

mânzalăexpress

mânzalăexpress
Salut, Naşpeţi!

Revin pe blog...
după 1 an, 6 luni şi niscaiva zile...

...Cum pen' ce? Pen' căci! Căci, ce poci să faci decât să scrii, pe blog sau pe ziduri sau prin gazeturi? Să comunici, să te solidarizezi, să crezi, nu doar să speri... Căci orişicare porcărie, oricât ar fi de lungă sau de şoricoasă, dacă-i sufli de deochi, se termină odată. E un fel de luptă cu inerţia. Din vremea romanticului poet „comunist” şi înflăcărat Labiş, dispărut prematur sub un tramvai (cu puţin timp înainte să mă nasc eu) şi până în zilele noastre, când prostia postcomunistă în loc să dispară sub focul revoluţionar a crescut mai dihai decât cucuruzul colectivizării forţate. Parcă suntem în povestea lui Creangă, ştiţi voi care... în care bucatele cucuruzoase creşteau pe măsura îndeplinirii rugii-blestem a personajului.
De când n-am mai scris pe blog şi până în ziua prezentă s-au întâmplat atâtea şi atâtea istorii, crescute pe tarlaua naţională, tot cam aşa ca-n povestea „Popii Smântână” din Humuleştii Neamţului. De pildă, bunăoară, nu mai avem acelaşi Preş, ci un altul care-i acelaşi. Băse' 1 fu cum fu, da' Băse' 2 îi cum îi! Naşpa rău, zice poporul, fleşcăindu-l aproape de zero în sondaje. Nici Boc nu mai e acelaşi de pe vremuri, ci Boc al nu ştiu câtelea. Despre femeile politice, nu ne dăm acum cu presupuţul, că suntem în post şi ele-s de dulce. Între timp, a mai fost şi-un proiect de gaură neagră artificială într-o ţară UE şi consecinţele au ajuns taman pe Românica şi fix în buzunarele şi conturile românilor, care au cam devenit găuri negre. În rest, zău că nu mai ţin minte nimic. Maculatura noastră existenţială consemnată în tabloide şi dată la televizor ne consumă zi de zi ca la fast-food şi apoi ne foloseşte şi pe post de hârtie igienică. Să vedem ce mai urmează... Deocamdată, revin pe blog, de câteva luni bune sunt şi pe TV şi în curând mă străduiesc să fiu şi în librării cu niscaiva cărţi. Vă anunţ. Şi salut încurajator iniţiativa lui Gheorghe Iosif şi Mircea Sevaciuc (dacă am înţeles bine) de a creea în virtual PORTALUL SINDICATELOR, la care ca blogangiu mă autodenunţ de pe acum complice.