marți, 30 noiembrie 2010

O scurtă completare
la erata de ieri

În decembrie 2009, când s-a reales „Escu”, am uitat să vă spun că în primul tur am votat tot „Escu”. Adică, pe Crin Antonescu. Şi nu mă laud, dar am convins încă vreo 300 de tineri să meargă la vot şi să voteze la fel. Ce m-a determinat ca în turul doi să votez tot „Escu” a fost un miting macabru organizat de nişte roşii şi galbeni (bostani), care au străbătut Braşovul, în convoi cu un dric... sugerând moartea lui Băsescu.

P.S. Revin mai târziu pe blog, pentru că azi dimineaţă am primit replica inteligentă (în Jurnalul Naţional) la acţiunile mele de pe TV şi blog (Comunişti versus anticomunişti) realizate împreună cu Mircea Sevaciuc. Dacă noi atacăm tema la Braşov, încercând o unitate a oamenilor şi răsună până la Bucureşti... N-avem decât să le mulţumim supraveghetorilor permanenţi ai Patriei Române, ca nu cumva Ţara să se molipsească de vreo tuse măgărească...

luni, 29 noiembrie 2010

2 erate la textul de mai jos
1. Cartea lui Mircea Sevaciuc, al cărei titlu l-am citat din memorie, se numeşte „15 noiembrie – Ziua demnităţii”, memorii şi nu „15 noiembrie – Ziua care nu se uită” cum am scris. La pagina 39 a cărţii există subtitlul „15 noiembrie – Ziua care nu se poate uita” şi probabil de acolo mi-a patinat memoria, se mai întâmplă, scuzaţi-l pe blogangiu...
2. Tot mai jos am scris că în '92 am avut de ales între Raţiu şi Câmpeanu şi nu l-am votat pe Ion Iliescu, ceea ce e adevărat, dar numai că se întâmpla cu doi ani mai devreme, în „Duminica Orbului”, când cu ochii închişi aproape toată naţia a votat emanaţia... În '92, am votat în primul tur, Mircea Druc şi în turul 2, Emil Constantinescu şi nu regret votul. Că regret regresia care s-a întâmplat după aia (dar am avut şi creşteri!) e o altă chestie cu trestie...

joi, 25 noiembrie 2010

O postare nefinalizată,

de joi, 25.11.2010...

despre fecaloizii

cu faţă umană

şi necesitatea

unei REVOLUŢII ANTICĂCAT!

Recunosc! Sunt un cronicar emoţional. Al zilei. De Azi. Ieri, parcă era altceva. Alaltăieri... Mereu e naşpa. O, tempore, de supt Tâmpa! Azi a fost o zi de căcat. Cel puţin pentru mine. Poate şi pentru alţii. Din ce în ce mai mulţi, o văd, o simt, o ştiu. Din aceleaşi motive. Sau din motive diferite. Hai să facem o revoluţie anticăcat! Că una antimămăligă s-a făcut şi pot glumi macabru... cu bulion... iertaţi-mi comparaţia imbecilă! Ce bine că nu există şi o poliţie, ca să nu zic o miliţie, a Internetului. Tâmpită, precum cea a Audiovizualului. Pe blog pot totuşi să scriu cum simt. Pe căcaţi nu-i mai trage nimeni la closet. Şi nu-i mai ia apa. La televiziune, ca moderator, nu pot, deşi simt ca atare, câteodată, să mă exprim cum simt... De la galben fecaliu spre portocaliu şi până la maron cacofon şi brun de nebun. Precum tot mai mulţi, supăraţii din acest oraş, cândva Stalin, azi Scripcaru şi, din această ţară, cândva Republica Socialistă România (RSR), azi Republica Supravieţuistă România (tot RSR), în frunte cu Dăscălescu boc-Dobitoc, prim-ministru şi Băsescu Trăienel-tembel, dragul de el, tot înainte domnule preşedinte, navigând peste ţara fiebinte spre cât mai multe morminte, că Ţării abia acum îi creşte măseaua de minte... Mi-aş lua înapoi votul dat lui Scripcaru şi ajutorul incomensurabil şi moca, acordat în 2004, să se suie cu braşoavele noastre şi apoi cu ale sale călare pe Tâmpa, că-şi merită numele... Dar nu mai pot... că semaforistul din 2004 şi întemeietorul fisurilor anale din patrimoniul imobiliar al Braşovului (ştia el ce zice!) e atât de sus, că l-am pierdut printre nori, unde dânsul e cu capul. Cum mi-aş lua votul înapoi dat lui Băsescu în turul doi 2004, când ca să vezi, ce-am ales... „Măi, Adriane, ce blestem pe poporul acesta să aleagă între doi foşti comunişti!”. Şi, tot înapoi, mi-aş da pielea de pe vot, la Referendumul din primăvara lui 2007, când revoltat, pe bune, că suspendacii l-au suspendat, eu m-am autosuspendat în solidar cu preşedintele, speriat şi încolţit de 322. Totuşi, pe ăsta ultimul, la vot mă refer, de anul trecut, decembrie, dat tot lui Traian Băsescu, nu mi l-aş lua în întregime înapoi, ci m-aş abţine, oricât m-aţi înjura unii de mult... Dar eu sunt sincer. Pentru că Geoană mi se părea şi s-a dovedit că e aşa, mult mai prost decât prostănac cum l-a făcut Tataia Iliescu, căruia odată în Kiseleff, în particular, i-am spus prin '96-'97, după alegeri, că am ales un preşedinte... „mult mai prost decât aţi fost dumneavoastră...”, adică pe Milică cel cu barbă ca mine şi cu frică că pică sub voltajul sistemului... Şi aici m-aş abţine acum dac-aş mai putea... Pentru că în '96, l-am votat şi l-am susţinut emoţional şi incandescent, cu speranţă şi ziar, pe Emil al Schimbării. Care, după aceea, a născut controversa că schimbarea a fost în mai rău decât în mai bine şi în 2000 mi-am sucit mâna, mi-am băgat deş'tele la ţâţâna urnei şi l-am votat pentru prima dată pe Ion Iliescu, împotriva lui Vadim Tudor... Ba chiar i-am sugerat consilierului său, Gheorghe Fulga, ce replică să-i dea imagistic vorbind lui Vadim în finală, la atacul acestuia cu scoaterea din praf a articolului junelui Iliescu publicată în capitala URSS „Căpcăunii americani”... „Păi publicaţi-i şi voi odele închinate Elenei Ceauşescu, dar atenţie, nu lui Nicolae Ceauşescu, că asta vă costă”... (Precizez că candidatura mea la Primăria Braşovului pe PRM în 2008 nu s-a datorat lui Vadim, ci prietenului meu, senatorul de atunci Nicolae Iorga, colegilor din presă şi PDL-ului local scripcariotizat până la paranoia). În '92, în „Duminica Orbului”, când poporul cu mic cu mare vota Vladimir Ilici Marcel Ion Iliescu, eu m-am hotărât greu între Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu pe cine să votez dintre ei. Şi am votat! Şi eram fost comunist, ba chiar mic nomenclaturist, dar nu asta-i marea chestie. Marea chestie e că pe votul nostru se urcă mereu proştii, care ni se par ai noştri şi ne împroaşcă mereu cu căcat, ne toarnă căcat în viaţa noastră de zi cu zi şi ne fac de căcat oriunde vor şi oriunde pot...

Şi acum, nu vi se pare normal că ar trebui să facem o revoluţie a căcatului? Folosind toată hârtia igienică post-rebelă din România? După ce revoluţia mămăligii explodată acum 21 de ani şi mestecată cu făcăleţul roşu, apoi breaz şi acum portocaliu, ne-a adus mai rău de cum am fost?

Acum, la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie, oscilez între două simboluri. Cel puţin pentru Braşov, dar şi pentru Ţară, evidente ambele. Simbolul „Noiembrie”, mai bine zis „15 Noiembrie” şi simbolul „Decembrie, 22”, care se apropie. Tocmai am terminat de citit cartea lui Mircea Sevaciuc „15 Noiembrie – Ziua care nu se uită”, pe care n-o comentez acum ca un cronicar avizat de carte. O carte excepţională, ce ar trebui citită, de la şcolari şi până la pensionarii din parc, mă voi explica altădată de ce. Cronologic, cartea începe în 15 noiembrie 1987 şi se termină... prin 2007, faptele oribile făptuite de fecaloizi şi descrise de autor fiind, în opinia mea (nu doar de „fost”!), e puţin spus LA FEL, ci cu mult mai abjecte, după 22, după '90 şi chiar în noul mileniu, cu gaura lui neagră cu tot. Cu Mircea Sevaciuc am început un set de emisiuni la MIX2TV Braşov pe tema comunismului şi luptei anticomuniste. Pe vreo 150 de ani per total glob şi vreo 50 din carpato-danubiano-pontica. Am terminat de citit cartea, ieri. Azi, e altceva. Adică, ce consemnez eu, în treacăt, cronicarul emoţional, spectator şi vieţuitor al zilei.

Revăd azi, luni, 29.11.2010 postarea nefinalizată. Ieri, tocmai am avut cu Mircea Sevaciuc o emisiune BRAŞOC, e bine ce am scris, e bine şi ce fac, promit să nu mai fac erori, promit să nu mai susţin idioţi şi ticăloşi, promit să nu mă mai las păcălit şi amăgit... Iar pentru a nu coborî steagul, care ar putea fi încă odată măreţ, pentru a nu-l mai lăsa să fie pătat de fecaloizi, cenzurez PS-ul despre doi dintre aceştia... Ar coborî şi tensiunea articolului şi poate să pice curentul... Altădată!

marți, 23 noiembrie 2010

În apărarea
lui Iosif Visarionovici Stalin!

Cel mai mare criminal roşu din toate timpurile, evident, nu se mai poate apăra în această lume pentru toate faptele care îl „legitimează” astfel. Şi cred că nici n-ar face-o, dacă cineva l-ar judeca, viu şi l-ar condamna la cules mărăcini pe fundul iadului şi l-ar lăsa să ardă în pucioasă... Dar noi, oamenii, n-ar trebui să ne amestecăm în treburile lui Dumnezeu, în Marea Lui Judecată, m-ar interpela vreo tanti din vreo sectă sau vreun nenea iezuit contemporan... Se ştie, istoric şi fix statistic, că mustăciosul cel fioros a trimis la moarte zeci de milioane de ruşi, nemţi, români, evrei, ţigani şi alte popoare... Se ştie de asemenea că a deportat în Siberii milioane de ucraineni, români, ruşi, letoni, estoni, azeri, armeni, ba chiar şi gruzini de-ai săi... Care, astăzi, alcătuiesc un ghiveci uman (iertat să-mi fie termenul!) în ţările din jurul fostei URSS şi actualei Rusii, de nu se mai înţelege om cu tovarăş. Ba chiar, basarabean cu român! Stalin a deportat milioane de europeni, pe care i-a dezrădăcinat din pământul lor şi i-a răsădit în pământurile altora şi invers. Pervers şi criminal procedeu, cu consecinţe greu de vindecat repede. Sigur că, în timp, vom fi poate un popor planetar, fratern până în fundamentul nostru cristic, dar până atunci... trebuie să trecem de 2012! Totuşi, nu Stalin deţine recordul şi nici întâietatea în problemele dezrădăcinării popoarelor, asociate cu crime aproape de neiertat. Vă mai amintiţi de coloniştii englezi, portughezi, spanioli, francezi, olandezi etc., care au „dăruit” umanităţii, cu mult înainte de Stalin, comerţul şi sclavia cu negrii din Africa şi din alte colonii! Tot ei, premergătorii lui Stalin, au decimat şi milioane de amerindieni, azteci, olmeci, tolteci, incaşi, mohicani... Popoarele trăitoare pe teritoriul plin astăzi de glorie globală, numit America. Şi nu e vina lui Vespuci şi nici a lui Columb. Cu atât mai puţin a unui Kennedy, Nixon, Clinton sau Obama. Ba, ultimul, aş glumi, deloc rasist, având în vedere originile sale keniene, n-ar fi ajuns niciodată la Casa Albă preşedintele celei mai mari superputeri mondiale. Văzute astfel, lucrurile sunt doar în alb şi negru. Atât am vrut să spun în apărarea lui Stalin. Arde-l-ar focul!

luni, 22 noiembrie 2010

Valurile Dunării...
la Budapesta

În raporturile emoţionale româno-maghiare din ultima jumătate a secolului XX şi chiar de la începutul secolului XXI, două nume de genii muzicale au fost mereu alăturate, ca un triumf al umanităţii împotriva obezităţii atitudinilor de la şovine la naţionaliste sau neprieteneşti mai subtile. Este vorba de George Enescu şi Bela Bartok, doi mari muzicieni ai secolului XX. Unul român şi altul maghiar. Recent, însă, la Budapesta anului 2010, din ţara vecină şi colegă de UE, Ungaria, îngemănarea acestor valori pe o scenă a fost anulată de presiuni aparent legitime (sper, nu ale publicului meloman maghiar), după ce inteligenţa culturală, tot budapestană, le acceptase firesc şi fără cenzură.
Despre ce este vorba? Teatrul Naţional din Budapesta a încheiat un contract cu oficialităţi române, diplomatice şi culturale, în vederea susţinerii unui spectacol de Ziua Naţională a României, 1 Decembrie. Spectacol în care ar fi răsunat şi muzica universală a lui Enescu şi muzica universală a prietenului său Bartok. Dacă n-ar fi fost anulat, însuşi spectacolul, iată, la aceste presiuni. Pe motiv că maghiarii au pierdut, sub calendarul aceleiaşi zile simbolice pentru români, „teritorii” în Transilvania, în urma Tratatului de la Trianon.
Părerea mea moderată este că argumentul ţine de trecut şi astăzi devine stupid. Pentru că, dacă mi-aş exprima părerea nemoderată, aş scrie şi eu pe acest nesemnificativ blog un articol elogios pentru generalul Moşoiu. Braşovean de-al nostru, născut în Tohanul Nou care, în 1917-1918, când Armata Română îi elibera pe budapestani de regimul comunist al lui Bela Kun, a ordonat şi un gest simbolic cu conotaţii istorice, poate îndreptăţite împotriva unor nedreptăţi tot istorice, din punctul de vedere al românilor ardeleni: a arborat pe clădirea Parlamentului Maghiar o pereche de opinci. Bineînţeles, valahe! Că ungurii au cizme! Şi asta, nu doar să-şi facă, mai târziu, amiralul Horthy flotă de bărci din şorici la Balaton şi nici să facă schi nautic, tot în opinci, pe valurile Dunării... PostScriptum: Deşi nu sunt Sorin Oprescu, Gheorghe Falcă, Ciuhandu, Johannis sau chiar Scripcaru (ca să am calitatea de a aproba), eu aş fi total de acord ca de Ziua Maghiarilor, care se serbează pe 15 Martie, să se organizeze în marile oraşe româneşti concerte cu muzică maghiară şi universală... Cu Bartok, Enescu, Mozart, Beethoven, Ceaikovski, Rahmaninov...

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Şoric-ul şi şoriciul cu epoleţi

Comisarul Şoric, nume predestinat parcă să iasă în evidenţă, s-a arătat ca păduchele-n frunte, în urma războaielor interlope, cu împuşcături şi cămătari, din ţinutul de altădată al marelui nostru povestitor Ion Creangă. Mai ştiu eu pe Cineva din ţinutul Neamţ, care se arată la fel, prin Braşov... Başca, celebrul Pinalty care, bahic-euforic, lipea bancnote mari, într-o ştire, pe chelia unui lăutar ce-i cânta de inimă albastră... Că şi săracii, şi bogaţii mor, vorba cântecului. Tânărul şi ambiţiosul comisar cu muştar, o spun şi analiştii şi specialiştii în intestine (mă rog, interne), a gestionat ca un Garcea superior conflictele interlopilor zonali. După ce a făcut-o de lână plăviţă, a ieşit şi precum Păduchilă, să-l vadă şi să-l admire toată naţia-telenaţia, de bun ce e. Epoleţistul se răţoia la jurnalistele civilizate de la Antena3 şi Realitatea că i-au terfelit şi numele, şi epoleţii, şi nevasta, şi casa, pe altarul ştirilor recente de la Piatra Neamţ. A reuşit să ofenseze astfel ca un sifon agitat toată opinia publică. Ba chiar şi pe Preşedintele nostru absolut în materie de tupeu. Este printre puţinele situaţii ale istoriei recente, când cam sunt şi eu de acord cu părerea, în tot ce mişcă în ţara asta, a lui Tupeu-Vodă. A mai zis şi că solidaritatea şefilor de post locali cu Şoric, un apropiat al interlopului defunct, e nu numai naşpa şi incompatibilă cu haina, dar şi sancţionabilă cu norma internă şi i-a îndemnat din înălţimea-i supremă, pe solidarioţi, să demisioneze. Mare pagubă n-ar fi, dacă tot îşi fac de cap certaţii cu legea, cu sau fără efectivul complet...
E vremea să facem deosebirea între poliţiştii sindicalişti, de omenie şi caracter, din aproape toată România, care au demonstrat astă-vară în Bucureşti, cam fără aprobare, dar cu supărare mare şi pe bune şi aceşti solidari nemţeni în jurul fărădelegii şi cârdăşiei cu interlopii. Manifestări prezente şi ele vârtos în amarul zilelor noastre, cu evadaţi din belşug pe sub chichiţele procedurale, cu spânzuraţi în arestul poliţiei, cum este şi cazul recent de la Braşov şi cu tot tacâmul de rigoare. Poliţaii nemţeni „dizidenţi” (nu toţi!), care şi-au arătat şoriciul pe sub epoleţi, sunt incomparabili, ca gest şi simbolică a solidarităţii, cu poliţiştii care au aruncat câteva caschete, fără însemne, la picioarele Cotrocenilor, scăpând pe sub autocontrol şi acel „ieşi afară, javră ordinară!” atât de controversat şi de naşpa. Eu nici n-am înţeles că e vorba de preşedinte în rimă, ci de vreo jigodie de câine (să mă ierte patrupedele!) scăpat nehingherit de fostul primar general, care făcuse pipi pe zidul de la Cotroceni şi pe care armata de caschetari ai lui Vasile (Blaga, nu fostul câine din Modrogan, pentru cunoscători) îl urmăreau general să-i pună cătuşele pe labe... Sau să-l împuşte, că tot s-a vorbit că demonstranţii etalau şi tocuri de pistoale. Exista şi un precedent, la arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu, când zeloşii veniţi să-l salte pe Sov au tras matinal în laba câinelui. Deci, să ne înţelegem. Cu sau fără opinia fixă a preşedintelui, există în România două categorii de poliţişti. Una, onorabilă, cea mai numeroasă, a celor care aplică legea, în ciuda sărăciei în care trăiesc şi ei şi alta, sper, nu foarte mare, dar bine plasată în posturi-cheie, care îşi dă mâna slobodă cu certaţii cu legea. Eu pe ăştia am pus şoriciul din titlu! La care am alăturat şi celebra, de-acuma, onomastică a comisarului Şoric...
P.S. Aşteptăm cu interes marea răfuială dintre supergreii Internelor, Fătuloiu, Tobă şi alţii, care deocamdată îşi fac dedicaţii prin parcări bucureştene cu flagrante de operetă...

vineri, 19 noiembrie 2010

ERATĂ

Toader Şteţca, în 1990, chiar a împărţit pământ locuitorilor din Săpânţa, nu doar „a încercat” să-l împartă (cum am scris, cu grabă!), mă corectează telefonic, la ora 12.36, Mircea Sevaciuc. Şi îi mulţumesc. Corectarea lui e corectă cu adevărul, care mi-a scăpat din tastatură. În rest, am avut o lungă discuţie telefonică (aproape 1 oră), cu puncte de vedere dinamice şi fierbinţi pe tema reconcilierii adevărate între români. Chiar şi între cei purtători de foste simple şalopete albastre şi cei purtători de foste carnete roşii de partid. Şi mai ales între valorile naţionale, în viaţă sau în posteritate, cum este şi cazul poetului Adrian Păunescu! Probabil, în emisiunea BRAŞOC de duminica asta, ne vom confrunta în idei şi emoţii, aşa cum am promis în 14 noiembrie, Mircea Sevaciuc şi Sussemnatul.
Adrian Păunescu (postum!)
15 noiembrie 1987
Mircea Sevaciuc
seva'ciclon
Toader Şteţca
Miron Manega
certitudinea.ro
Gheorghe Iosif
portalulsindical.ro
15 noiembrie 2010
MIX2TV, emisiunea BRAŞOC
manzalaexpress.blogspot.com
şi alţii...
REGĂSIRE DE PROIECT NAŢIONAL
PRIN SOLIDARITATE VIRTUALĂ

O mare solidaritate românească şi o emoţie profund naţională am simţit foarte mulţi dintre noi, în momentele „transhumanţei” poetului naţional al contemporaneităţii, Adrian Păunescu, din casa de pe Dionisie Lupu, mai întâi la Spitalul Floreasca, poate... pentru un sperat medical transplant de cord (dar ce inimă puteai să pui în pieptul de clopot al lui Adrian Păunescu?!) şi mai apoi, în Pantheonul de la Bellu, în vecinătatea postumă a marilor Eminescu, Caragiale, George Călinescu, Marin Preda şi Nichita Stănescu...
O emoţie astrală, am putea spune, în acest început de noiembrie arzând clocotitor în culorile toamnei ca niciodată... Dar şi o solidaritate ad-hoc de conştiinţă şi iubire de patrie pentru cei care am rămas să purtăm mai departe greul stindard al expresiei profunde a unui popor cam mereu deznădăjduit, cam mereu încătuşat şi trădat de conducători, cam mereu risipit în secvenţe de carton şi tabloid cu idealuri şi modele de conjunctură, în loc de mari idealuri şi modele naţionale creatoare. În această emoţie m-am regăsit şi ne-am regăsit, poate mai mulţi decât speram... Cel puţin pe câţiva pot să-i numesc aici şi acum. Dar am făcut-o cumva în titlul ciudat al acestui material de blogspot.com. Unii dintre noi suntem bătrâni şi nu prea pentru Internet, această mare revoluţie universală a comunicării, după Guttenberg (Tiparul) şi Marconi (Televiziunea). Dar vin în urma noastră, de vreun deceniu şi ceva la noi, de ceva vreme mai mult la alţii, miile şi milioanele de „oşteni internauţi”, de la moşnegi la copii pe oliţă, care, dacă vor şti ce să facă cu această „armă” teribilă, vor schimba lumea. Eu sper în bine, iar nu în rău! De la afaceri cu viteza gândului, cum le definea Bill Gates şi până la marea comunicare universală din biblioteca virtuală a umanităţii, la care ne putem conecta democratic toţi copiii acestei planete de apă şi lumină numită Pământ. Se vorbea de o limbă universală şi iat-o! Sigur că, emoţia virtuală de contact fără distanţe, în faţa unui calculator, nu o poate înlocui, aş spune eu nostalgicul, pe aceea a taifasului lui tata-mare cu ai săi, în drum cu căruţele cu scânduri de la Mânzăleşti la Bucureşti, taifas cu vin şi pastramă la Crâşma Stanii de pe lângă Buzău, unde s-a inventat cunoscutul cântec „Radu Mamii” (trăieşte în Braşov un strănepot al Stanii!). Şi nici pe aceea a lui Moromete şi Cocoşilă din Poiana lui Iocan... Cum nici frumoasele zile şi seri (peste 1500, statistic vorbind!) ale Cenaclului „Flacăra” lui Adrian Păunescu şi ale marilor concerte ale altor creatori şi artişti. Emoţii vii ale miilor de oameni, unul lângă altul în planul fizic al comunicării...
Apropo, după moartea poetului, m-am întâlnit cu Mircea Sevaciuc (unul din cei 61 de surghiuniţi în 1987), pe care l-am invitat la emisiunea mea de pe MIX2TV Braşov, în duminica din 14 noiembrie a.c. Să vorbim despre Revolta Şalopetelor Albastre de la Autocamioane Braşov, de acum 23 de ani. Mircea a venit în studio împreună cu unul din cei mai tineri deportaţi de atunci, Florin Tulai, şi toţi trei am evocat momentul, în care ne-am regăsit fiecare, în posturi diferite, am tot vorbit despre asta. După emisiune, Mircea Sevaciuc mi-a vorbit despre întâlnirea lui recentă cu Toader Şteţca (vă mai amintiţi, primarul-haiduc al Săpânţei, arestat de criptocomuniştii lui Iliescu în anii '90, pentru că a vrut să împartă pământul fără aprobare de la FSN), întâlnire la care a participat şi poetul Miron Manega, o bună cunoştinţă a mea. Mi-a vorbit cu mult entuziasm atât despre Toader, care acum trăieşte la Paris, cât şi despre Miron, care, în Bucureşti, editează un fel de ziar online intitulat Certitudinea.ro. Dar şi despre ideea lui şi a lui Gigi Iosif de a înfiinţa online Portalul Sindical din România, lucru care s-a şi întâmplat a doua zi, pe 15 noiembrie. Mărturisesc că nu ştiam de aceste proiecte şi m-am racordat imediat, graţie tot Netului, mai ales că urma să revin şi eu pe blog, după o absenţă motivată (nu mă explic acum).
Şi am început să curg, împreună cu ei, poate spre un sens în care să ne regăsim, nu numai noi. După ce am semnalat revenirea pe blog, am accesat numele poetului Adrian Păunescu, să văd ce mai spun virtualiştii în postumitate şi am întâlnit ecoul emisiunii mele de evocare a lui Adrian Păunescu, la fratele de blog Hoinarnet, căruia îi mulţumesc. Am postat şi eu un text pe acest blog de continuitate a compasiunii şi admiraţiei contemporanilor internauţi faţă de Adrian Păunescu, puţin altfel decât au făcut-o şi o fac televiziunile, ziarele bune şi tabloidele. Am accesat şi Certitudinea.ro, revista online a lui Miron Manega, sub directoratul lui Mihai Eminescu, unde am găsit şi un interesant Proiect de Ţară. Iar în limita celor 2000 de semne admise, i-am adresat această scrisoare de salut, pe care Miron a şi publicat-o.

Scrisoare (pe care o fac) publică: Cocoană CERTITUDINE şi bre Ispravnice,
Aflu abia acuşica de existenţa voastră virtuală şi pentru asta, Miroane, eşti dator o bere lui Mircea Sevaciuc, care a mijlocit contactul.Unu. Constat că nu te-ai schimbat şi frumos îţi şade, matale, ca şi colaboratorilor, să „pliviţi” buruieniştea, cum te-ai exprimat în salutul editorial. Pe mine încă mă mai interesează Catedrala. În urmă cu vreo 10 ani, eu am tipărit un volum alb pe negru, scris tot cu vreo 10 ani înainte de a fi tipărit. Şi asta s-a datorat unui prieten comun, pe care eu l-am alergat prin Herăstrău, aruncând după el cu ziarul (Naţional, parcă!), în care matale mă „debutaseşi” încă odată la imatura vârstă de 43 de ani. Ştii povestea... facerea de bine... într-un fel, mă simţeam precum Coordonatorul dumneavoastră editorial şi moral, care îi alerga prin casa prietenului şi colegului său (pe madam Slavici şi pe chibiţul Maiorescu), să le dea cu Ediţia Princeps în cap, că şi-au permis să-i alcătuiască debutul, în timp ce el fusese internat, tot cu forţa, la ospiciu. Iertate fie-mi proporţiile comparaţiunii! Şi nu mă cred Eminescu, cum m-a crezut odată Nichita, când i-am dat un telefon, într-o seară din anul 1983 (100 de ani de la publicarea „Luceafărului”) şi i-am spus că... sunt Mihai Eminescu... Şi el m-a crezut şi mi-a zis, cu timbrul pe care i-l ştii: „Bună seara, domnule Eminescu!”. Iar când mi-am cerut scuze, Nichita mi-a zis că o clipă a crezut că e El... De ce n-am continuat să vorbesc ca şi cum Eminescu însuşi ar fi vorbit cu Nichita Stănescu? Eu ştiu sigur, şi am ştiut-o dintotdeauna, că nu sunt Eminescu şi nimeni nu poate fi Eminescu, dar de poeţi mari are nevoie şi România, şi planeta. Nu ştiu care a fost relaţia ta cu Păunescu, dar eu l-am preţuit enorm, ca şi pe Nichita, Ioan Alexandru sau Vieru. Apropo, nu ştiu dacă ţi-am spus, cartea mea neagră de acum 10 ani, am vrut s-o lansez împreună cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, fix la Cimitirul Bellu... Salut site-ul tău tot alb pe negru! Autor: Ion Mânzală

miercuri, 17 noiembrie 2010

Postarea nr. 126
DOUĂ ŞTIRI DE AZI...

Probabil că, pentru metrologii de evenimente, ştirea înmormântării de la Piatra Neamţ... cu cai şi mascaţi, apropo de versurile lui Minulescu („Ecaterino, vedea-te-aş moartă/Cu dric la poartă şi cai mascaţi!”) – iertaţi-mi impietăţile, şi faţă de mortul interlop, şi faţă de poetul supărat pe iubită – face audienţă. Şi, în topul ştirilor grele, senzaţionale şi tabloide, ar fi number one... Pentru mine însă, jurnalist de şcoală veche şi lector de sensuri mai profunde al întâmplărilor deloc întâmplătoare ale zilei de azi, două ştiri mă revoltă şi mă emoţionează deopotrivă. În subsolul TVR, un angajat şi-a pus capăt zilelor lui nefericite alegând „genul publicistic” al spânzurătorii – asta este prima ştire! A doua ştire vine de la Timişoara (ah, Timişoara speranţelor noastre, cu jertfa sa de acum aproape 21 de ani!), unde autorităţile au descoperit şi cercetează doi hackeri tineri (liceeni), care au spart nu ştiu ce site (oficial!) al inspectoratului şcolar judeţean, pe care au postat „injurii”... La adresa preşedintelui României, domnul Traian Băsescu şi la adresa domnului Emil Boc, premierul ţării noastre... Revenind la prima ştire, informaţiile de detaliu vorbesc despre neputinţa bietului lucrător de la TVR de a-şi plăti datoriile, în epoca celor doi glorioşi demnitari pomeniţi în cea de-a doua ştire. Câţi români nu-şi pun astăzi capăt zilelor, de sărăcie şi disperare?! Iar nesimţirea conducătoare continuă să guverneze şi peste morgă, şi peste spitalele în care zac şi mor zilnic mii şi mii de oameni, şi peste mausoleele triste şi ele cu toată încărcătura istorică aplecată în derizoriu... În ce-i priveşte pe cei doi liceeni, aş putea chiar să mă autodenunţ complice peste vremuri la „infracţiunea” de... teribilism amestecat cu eroism şi supărare existenţială, pe care le-am încercat şi eu, liceean fiind, acum jde ani... Când am scris vreo 20 de pagini de caiet de texte împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi regimului său şi, tot cam atunci, împreună cu mai mulţi „complici” de vârsta mea am creat o mişcare protestatară în cele trei licee ale oraşului Codlea, îndreptată însă ceva mai jos, adică spre conducerea administrativă a acestora şi împotriva atitudinii unor profesori (de altfel corectă la vremea aceea) faţă de idealul libertăţii noastre de a purta plete şi blugi în şcoală, de a cânta cântece mai puţin temperate, iar fetele de a purta mini ş.a.m.d. Acţiune care s-a soldat, evident, cu sancţiuni mai mici pentru cei care au scris doar la gazetele de perete şi mai mari pentru iniţiatori, adică eu, ăsta care scriu acum liber şi colegul meu Romy Cristea, sper că nu-i fac un rău divulgându-l cu prescriere. Noi am fost sancţionaţi cu mutarea disciplinară, eu la Suceava şi el la Câmpina, la licee similare. Până la urmă eu m-am scos, însurându-mă prematur şi transferându-mă la seral, ca să astup gura inspectoratului şcolar, condus de doamna, pe atunci tovarăşă mare, cu tot respectul, Maria Georgescu, care la rugăminţile criticului literar A.I. Brumaru şi poetului Nicolae Stoie, aflaţi în conducerea Revistei „Astra”, unde derbedeul şcolar publica poezii, au închis ochii şi nu m-au mai exilat în Bucovina. Mai târziu, după ceva facultăţi, al dracului destin, Romy a ajuns ofiţer în Armata RSR, iar celălalt derbedeu, adică eu, am ajuns şi mai dihai... activist PCR! Dar astea sunt alte poveşti ale vieţii, care acum nu contează. Contează că jalea în România asta e atât de mare şi supărarea pe măsură şi că cele două regimuri cu „escu” sunt mai mult decât comparabile. Dacă aia, pe care au jugănit-o din steag, nouă lăsându-ne gaura neagră, la republică mă refer, se numea RSR, asta, am mai spus-o, se numeşte tot RSR. Adică Republica Supravieţuistă sau Suprarealistă România...



marți, 16 noiembrie 2010

mânzalăexpress

mânzalăexpress
Salut, Naşpeţi!

Revin pe blog...
după 1 an, 6 luni şi niscaiva zile...

...Cum pen' ce? Pen' căci! Căci, ce poci să faci decât să scrii, pe blog sau pe ziduri sau prin gazeturi? Să comunici, să te solidarizezi, să crezi, nu doar să speri... Căci orişicare porcărie, oricât ar fi de lungă sau de şoricoasă, dacă-i sufli de deochi, se termină odată. E un fel de luptă cu inerţia. Din vremea romanticului poet „comunist” şi înflăcărat Labiş, dispărut prematur sub un tramvai (cu puţin timp înainte să mă nasc eu) şi până în zilele noastre, când prostia postcomunistă în loc să dispară sub focul revoluţionar a crescut mai dihai decât cucuruzul colectivizării forţate. Parcă suntem în povestea lui Creangă, ştiţi voi care... în care bucatele cucuruzoase creşteau pe măsura îndeplinirii rugii-blestem a personajului.
De când n-am mai scris pe blog şi până în ziua prezentă s-au întâmplat atâtea şi atâtea istorii, crescute pe tarlaua naţională, tot cam aşa ca-n povestea „Popii Smântână” din Humuleştii Neamţului. De pildă, bunăoară, nu mai avem acelaşi Preş, ci un altul care-i acelaşi. Băse' 1 fu cum fu, da' Băse' 2 îi cum îi! Naşpa rău, zice poporul, fleşcăindu-l aproape de zero în sondaje. Nici Boc nu mai e acelaşi de pe vremuri, ci Boc al nu ştiu câtelea. Despre femeile politice, nu ne dăm acum cu presupuţul, că suntem în post şi ele-s de dulce. Între timp, a mai fost şi-un proiect de gaură neagră artificială într-o ţară UE şi consecinţele au ajuns taman pe Românica şi fix în buzunarele şi conturile românilor, care au cam devenit găuri negre. În rest, zău că nu mai ţin minte nimic. Maculatura noastră existenţială consemnată în tabloide şi dată la televizor ne consumă zi de zi ca la fast-food şi apoi ne foloseşte şi pe post de hârtie igienică. Să vedem ce mai urmează... Deocamdată, revin pe blog, de câteva luni bune sunt şi pe TV şi în curând mă străduiesc să fiu şi în librării cu niscaiva cărţi. Vă anunţ. Şi salut încurajator iniţiativa lui Gheorghe Iosif şi Mircea Sevaciuc (dacă am înţeles bine) de a creea în virtual PORTALUL SINDICATELOR, la care ca blogangiu mă autodenunţ de pe acum complice.