clătită-MANIFEST (cu portocale)

BĂ, SE SCUFUNDĂ ROMÂNIA

(Pamflet hip-hop de Ion Mânzală)

variantă finală

REFREN:

Bă! Se scumpeşte caloria!

Se termină sacu’

Băă! Se scufundă România...

I-au furat colacu’...

Bă’! Linişte! Ce dracu’!?

...Dar avem un preşedinte jucător

Care joacã geambarale pe popor

Dar avem un preşedinte brici

Care joacã bambilici cu licurici

Uite-aşa de mari şi-aşa de mici

Noi avem un preşedinte kitsch

Ce-a pocnit din boi pe lângă bici

Şi-acum râde parc-ar sta pe prici

Noi avem un preşedinte păcălici

Ce ne crede ţară de pitici...

REFREN...

Bă, se scumpeşte aspirina...

Bă, se scumpeşte motorina...

Naşpa, îmi abandonez maşina...

Bă, se scumpeşte porcu’ şi gãina

Bă, se scumpeşte pipota şi oul

Dar se ieftineşte mortu’ şi cavoul...

Bă, se scumpeşte traiul şi vătraiul...

Bă, se scumpeşte ceaiul şi mãlaiul...

Băăă, dacă se scumpeşte iar salamu’

O să scoale foamea neamu’!

REFREN...

Dar avem un preşedinte cool

Care n-a fost suspendat destul...

Şi acum se dă fentos fudul

Încordat în muşchii lui Hercúl

Ca să pară cel mai tuns bubul

Şi-ntre blonde unicul mascul

Şi-a fãcut şuviţa toată sul

Noi avem un preşedinte cool...

Dar avem o Ţară de inim-albastrã...

Că ne zboară viaţa vraişte pe fereastră

Şi cu toată avuţia noastră

Ni se fură anii, ni se fură banii

Bă, aici sunt banii...

Bă, aici sunt banii dumneavoastră!

REFREN...

Băăă... se duce naţia la vale

Învârtită-n joc de geambarale

Hă-hă-hă!...

O să fie criţă, bă...

S-o pupaţi la periniţă!

N-o să moară, c-o să-i dãm papară...

Şi-o ţigară...

Ura şi la gară!

Ieşi afară, ieşi afară javră ordinară!

REFREN...

Bă’ o să chem frizeru’ să vă tundă

Hă-hă-hă!...

Dacă se scufundă...

Din şuviţa mea fecundă

O să-i facem Ţării fundă

Ca s-arate freş la baie...

Prea e Mioriţă laie şi bălaie

Înţărcată de Nea Ion Tataie

Şi jelind de Ceaşcă Nicolae...

Bă’ o să vă trag un bal ca de final

De să cadă Ştefan de pe cal

Şi de pe Columnă Decebal

Că eu sunt Traian şi sunt pe val...

Eu sunt lup de mare

Şi sunt, ca atare,

Cel Mai Tare...

Ooo! Avem un preşedinte de Titanic!

Ce costum tergal şi fes balcanic!

Ce şuviţă, mamă Mioriţă!

Tunsă, mulsă, rasă şi pestriţă...

REFREN...

Hă-hă-hă! Las’ să-nnoate, bă’

Să fie vioaie, să se-nmoaie,

Ca Ciuleandra la bătaie,

Să dea din picioare, să-i vedem buricul

Vom scălda şi scroafa, vom spăla şoricu’

Va cânta orchestra, va veni şi circul

Şi la urmã popii să vă ia cu dricul...

Bine că e-n apă, să se-nmoaie praful

Va dansa poporul, va cânta taraful

Şi de bucurie Ţara va fi udă...

Să se ude toată ca o paparudă!

REFREN...

DE CE pentru România?

Probabil că emisiunea „Zece pentru România” şi toată manipuliada realizată de câţiva ani buni de Mihai Tatulici şi-a atins scopul şi ţintele. Toate! Pentru că ultima parodie din acest bussiness-show bine ales, bine jucat şi alţi oameni de bine, va rămâne de pomină. Întâi, ediţia locală de Transilvania, un fel de varză a la Cluj, în care de ce Emil Boc sau omul cu coasa să nu fie slăvit pentru faptele lui de fost primar al Clujului... Am spus slăvit, pentru că proslăvit nu poate fi decât însuşi preşedintele, cu nume atât de reprezentativ pentru ţara tuturor VântUrilor... Băsescu... Biensur, la Bucale, adică la Bucureşti, de unde răsare soarele prin şuviţele blonde ale preafrumoasei Elena Cocoş. Că Pupincurici l-a premiat pe Băse-Vodă... cel mai contestat preşedinte etc. etc., nu-i marea poantă a acestui show... Marea poantă e că a apărut o verişoară de pe la mama Constanţa, care ţuşti pe scenă şi hopa a luat premiul vărului... Care văr? Prin Turcan clopoţel nu-şi aminteşte de o asemenea verişoară. Punct! Am mai văzut o chestie albastră şi cam de aceeaşi înălţime cu maestrul Pupincurici. O doamnă îmbrăcată pur şi simplu într-un... sarcofag! Urma să mai iasă şi mumiile pe stradă şi nici Eugen Ionesco n-ar fi putut să scrie un absurdus-autenticus ca cel (cacofonie voluntară!) de miercuri, 15 decembrie 2010, de pe Realitatea TV.

„Rocada mică”

Acest articol gândit alaltăieri, când s-au întâmplat faptele, probabil că trebuia să-l postez ieri... aşa că-l scriu doar azi, cum se întâmplă de fiecare dată când timpul de sub Tâmpa, conform teoriei lui Schumann, s-a prescurtat cotidian, de la 24 de ore la 16. Îmi pare sorry că vă ofer sarmale reci gătite alaltăieri, încălzite ieri şi de mâncat azi!...
N-am auzit până acum nici un analist sau cititor în stelele politicii româneşti să decripteze, mă rog să facă hermeneutică pe ce se întâmplă pe la casele boiereşti şi ciocoieşti de la Bucureşti. Deşi mă aşteptam, de pildă, la un Radu Tudor, la un Emil Hurezeanu sau chiar la un Cristoiu şi, „biensur”, un CTP s-o dea pe goarnă... Asta, ce m-am prins eu, nu că-s mai deştept, dar „se vede”, vorba lui Iţic scărpinându-se la spate. Eu i-am zis „rocada mică”, cunoscătorii de şah ştiu ce înseamnă. După ultima ispravă politico-sportivă, cu datul de-a tumba automobilistică, Victor Ponta, preşedintele junior al PSD, scăpat teafăr pe şosea, scoate o perlă pe eşapamentul vorbirii, de zile mari: „Băsescu e dracu!”. Ştim ce înseamnă în mentalul colectiv şi parcă ni-l şi imaginăm pe atât de veselul nostru conducător, cu corniţe, după ce a purtat, rând pe rând, şapcă de „marinel”, pălărie, fes, clop... şi cine ştie ce s-o mai găti până mâine-poimâine. Păi, ce faci nene, când auzi de dracu? Fugi şi tu de el, cum fuge dânsul de tămâie. Nu te duci la el în Tartar, dacă vrei să te socoţi pe bune creştin şi să nu te sfădeşti cu anturajul lui Dumnezeu. Dar Pontuţă... s-a dus! Şi i-a luat cu el şi pe Dra...gnea, simplă potriveală de prefixe, dar şi pe Niţă al nostru de sub Tâmpa, care, mi s-a părut mie, că cam radia la preşedinte. De ce s-or fi dus, dom'le, la întâlnirea de la Cotroceni, convocată de Băsel, la care Crinel şi Motănel lipsiră premeditat? Ceva cu statul social, apoi ceva cu frumoasa Robertuţa din pădurea de adormit copiii a PDL... Vrăjeală! Când taman de dimineaţă, fleoşc una fix în bot lui Geoană, care va trebui să nu mai cânte la muzicuţă vreo şase luni, suspendat din partidul al cărui preşedinte fu până după faza pepenii, bietul „Mihaela, dragostea mea, am învins!” plăteşte abia a cum, când trebuie, prostia de a fi fost ce i-a cobit Ion Iliescu, înainte să purtat de Vântu... în decembrie 2009 spre... „Un fleac! I-am ciuruit!”. Cică, ce legătură să aibă Ponta cu Băse, una cu alta, Anastase cu Geoană? Păi, are! Căci se pregăteşte, simt eu în rinichi, „rocada mică”! Adică, na Geoană, ia Anastase!!! Probabil, la începutul noii sesiuni parlamentare de la anu'. În sensul că, PDL va obţine preşedinţia Senatului, cu vreun greu sau semigreu din dotare, iar PSD preşedinţia Camerei Deputaţilor, poate chiar cu un Ponta preşedinte... că doar nu cu vreun Năstase de dragul rimei cu Anastase... Contra buget, votat, împărţit frăţeşte între cele două fese ale fostului FSN, care au mai făcut treabă şnur, nu vă gândiţi la rimă, împreună. Dar, cea mai cea mai chestie, convenabilă pentru PDL, este două chestii cu schepsis fiecare. În prima chestie, se scapă de situaţia naşpa, când lipseşte preşedintele din dotarea ţării şi se întâmplă să primească Boc onorul, neconstituţional, l-ar putea primi poate un Filip, poate un Pereş, mai ştii, poate şi un Blaga sau un Berceanu, senatori din dotarea portocaliilor. Dar dacă se întâmplă şi mai naşpa, ca fostul suspendat să recidiveze şi să mai fie suspendat odată şi supus votului popular, preşedintele interimar ar fi, se gândeşte unii, cam cum a fost fostul buldog de interne, care l-a cam făcut în culise preşedinte a doua oară pe actualul, ştiu eu exact ce spun. Ei, ce ziceţi de „rocada mică”? Jur că nu ştiu, dar pe cuvânt că simt că cam aşa ar putea fi!...

La mulţi ani, români!
Huuooo, nenorociţilor!
Ptiu, javrelor!

...Cam asta trebuia să scriu eu ieri, de Ziua Naţională a ceea ce a mai rămas din România. Mare cândva şi dodoloaţă, măreaţă altcândva, chiar şi când era confiscată de roşu, ţara noastră, tricoloră, cea de toate zilele, din steme, din steag, din sabia voievozilor, din casca eroilor, din munca ţăranilor şi muncitorilor, din frumuseţea poienelor cu ghiocei, din bogăţia holdelor sale, Ţara mea, cândva bucurie, dulce şi mult prea tristă Românie...
Dar m-am abţinut, că n-am vrut să vă stric ziua. V-a stricat-o însă Boc, care s-a dus ca un dobitoc, ad-hoc, să facă poc, prin preajma Arcului de Triumf, prin care au defilat cândva oştenii neatârnării noastre şi ai libertăţii noastre, azi pângărită, azi confiscată, azi batjocorită... de aceşti idioţi care ne conduc... Ia mai dă-o dracului de libertate!... Pe criza asta... ce vă mai trebuie vouă, compatrioţi, zi naţională, mâncare, salarii, doctori, profesori... şi chiar aer şi apă...? România e a noastră, e SRL-ul nostru, e societatea noastră comercială! Şi, dacă vrem noi, mergem mâine la Registrul Comerţului şi o şi desfiinţăm!...
Preşedintele n-a putut să primească cunevita onoare de la Garda de băieţi frumoşi, cu chipiuri din vremea lui Cuza, că dânsul plecase la un summit, undeva prin răsărit, să doarmă liniştit... Somn adânc naţiune, noapte bună păsărele... Pardon, vreau să zic păsărici, găozari, tonomate, oligarhi, oligofreni şi moguli... Linişte, ce dracu!
Ţara adevărată era tot la Alba-Iulia, ca acum 92 de ani şi scanda Unirea Basarabiei cu România, încă o dată, în timp ce tinerii ei entuziaşti purtau steaguri tricolore, dar şi albe şi cu cap de porc desenat la mijloc, în locul găurii din steag... Bineînţeles, reprezentând politicianul român, omnivor şi şi cu şorici şi obraznic omniprezent în acest prezent de tot rahatul porcului. Ieri, alaltăieri, ca şi astăzi, Ţara era tristă, mai cădeau soldaţii seceraţi de frig, la antrenamentele pentru Ziua Unirii... O Armată Naţională în hipotermie, asta ne mai trebuia, acum, la câteva săptămâni după ce militarii români fuseseră sfârtecaţi, nu pe câmpul de luptă, ci de muniţia expirată în poligonul de la Cincu. La Bucureşti, unde răsare soarele, dar şi legumicultura, ca să revenim tot la Bucureşti, bineînţeles că se împărţea cu gamela mult iubita şi stimata fasole naţională, asortată cu cârnaţii afumând abitir Piaţa Moghioroş, c-aşa-i românul când se veseleşte...
Şi-am uitat să vă mai spun, dragi români şi vouă, nenorociţilor şi javrelor, că aproape peste tot în ţară, şi la Alba, şi la Bucureşti, huiduiala şi fluierătura constituiau partiturile muzicale cele mai alese, ale „Corului Sclavilor”, care cu deosebită recunoştinţă ca popor alegător, din ce în ce mai trist şi imbecilizat de disperare, îşi exprima din adâncul inimi sentimentele cotidiene. De Ziua Naţională! Zi în care, în acest an, nu pot să spun decât ptiu şi huo! Mă iertaţi pentru sinceritate...

Scrisoare nimănui

Mereu sărac, furat mereu
Mereu uituc, rebel mereu
Trezeşte-te poporul meu
Eşti singur ca un pui de cuc
Rebel mereu, mereu uituc
Furat mereu, mereu rebel
Mereu cu armele-n rastel
Şi câteodată mameluc
Şi câteodată chiar tembel...
Nu ştii că capul lumii-i chel
Popor rebel, popor tembel
Furat mereu, sărac mereu
Părinţii în mausoleu
Copiii uzi în heleşteu
Sau duşi în cele patru zări
S-apuci nu ştii pe ce cărări
Popor furat, popor sărac
Precum fasolea pe harac
Entuziast te uiţi la cer
La sfinţii toţi în adulter
Mai e pe-acolo vreun dulgher
Să fie ţintuit pe cruci
Tu crucea lui acum o duci
În carul boilor uituci
Popor de slugi şi mameluci
O iei la buci, mai şi îmbuci
Căzut sub lemnul bietei cruci
Popor izmană, popor bou
Băgat cu morţii în cavou
Băgat de viu azi în pământ
De-ai fi chiar tu poporul sfânt
N-ar trebui să porţi în veci
Mereu cărări, mereu poteci
Care te duc şi te aduc
De unde pleci, popor uituc
S-ajungi de vrei direc în pisc
Tu propriul vârf şi obelisc
Pe care scuipă proştii iar
Sub foc te-ai prăbuşit Icar
Şi-ai plâns orbind precum Oedip
Priveşte-te, ai totuşi Chip
Priveşte-te, trezeşte-te
Tu singur miluieşte-te
Că dacă miluit vei fi
Şi Dumnezeu te-o milui...

O postare pe care n-am putut-o posta ieri...

Întâmplare sau nu, coincidenţă sau nu, stau în dubiu să cred sau să nu cred că pe lumea asta nimic nu este întâmplător. Şi că suntem atât de supravegheaţi, de controlaţi, atât de jos, cât şi de sus, cel puţin unii dintre noi... Şi e normal să fie aşa! Dacă cumva scapără un bou chibritul şi aprinde, fie Baia Comunală de la Braşov sau clădirea de alături, prin contaminare, fie planeta sau ţara. Doamne fereşte! Ei nici chiar aşa, un neica-nimeni ca mine, cum aş putea fi eu ăla care poate să facă aşa ceva. Şi dacă mi-ar trece cumva prin cap să fac pe Nero între căpiţele cu fân ale serviciilor (circulaţie, meteo, serviciul de gardă etc.), nu înţeleg de ce nu mi se ia chibritul. Aşa că înţeleg de ce se suflă în el, când e aprins şi se vede zgămâia din curu' pivniţii. Dacă mă înşel, s-ar putea să fie vântul care bate fără vină...
Să vedeţi ce întâmplare publicistică mi se întâmplă fix ieri. Asta, după ce zilele trecute făcusem vorbire pe ici pe colo, chiar şi pe blog, despre o întâmplare, ba chiar mai multe, cu preşedinţi. Între altele, povesteam că în 2000, înainte să-mi bag dreapta la ţâţâna urnei să-l introduc împăturit pe Ion Iliescu, ca să nu iasă Vadim preşedinte, Gigi Fulga, braşovean de-al nostru şi persoană importantă în anturajul eminenţelor prezidenţiale (drept răsplată, avea să ajungă chiar director SIE), m-a sunat la telefon să-mi ceară sfatul, părerea (ştia că mă pricep şi sunt inspirat) ce să facă senzaţional, ce replică pe măsură să dea şi cum să contracareze atacul de cu o zi înainte pe finala prezidenţială, al Tribunului împotriva Papaşei... Atac bine ţintit până în subliminalele noastre ultrasensibile la zgândăriciuri. Cum că (şi era adevărat!), prin anii când eu mă năşteam, junele student la Frundze Moscova, Marcel Ilici Vladimir Ion Iliescu, ar fi semnat un articol în „Komsomolskaia Pravda” despre... căpcăunul american... Şi i-am sugerat domnului consilier de atunci şi am constatat cu stupoare că sugestia s-a transformat a doua zi în faptă electorală prezidenţială, să replice arătându-l cu deş'tul pe Vadim drept cântăreţ al savantei, mai târziu devenită sinistră de serviciu. Ne-am distrat serios, în familie, când l-am văzut pe Ion Iliescu recitând din Vadim Tudor dedicat Elenei Ceauşescu... Pentru că tot am adus vorba zilele astea de Tovarăşa şi în ultimele două săptămâni n-am fost cuminte deloc la televizor, unde, împreună cu Mircea Sevaciuc, am reaprins sensibilităţi din istoria noastră recentă, post, dar şi din cea comunistă, dând voce şi unei părţi şi celeilalte în abordarea istoriei, fie vorba între noi, şi una şi alta tăvălugite, nu era normal să primesc şi eu replică de la Mama Natură a Întâmplărilor Pur şi Simplu Coincidente? Şi-am primit... Cred eu, destul de la obiect. Citesc în Jurnalul Naţional de ieri, ediţie cu tiraj impresionant şi număr de colecţie cu Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra DVD şi o calificată agendă de pagină specială 6, o destul de justificată publicistic şi moral paralelă între două Elene marcante ale ultimilor 50 de ani, Elena Ceauşescu şi Elena Udrea, ca Cabinete nr. 2 la doi preşedinţi socotiţi dictatori şi amândoi cu „escu”, unul Nicolae, cizmar, altul Traian, marinar. Titlul citează un vers al nu ştiu cui, „Azi Ţara te slăveşte-n versuri, Femeie Eroină”, de prin 7 ianuarie 1989, când prin astfel de omagii, cu miile, era sărbătorită ziua de naştere a Tovarăşei. Subtitlul: „Cadrele de n[dejde aduc un omagiu primei Elene”. Şi un alt subtitlu încorporat: „Albastru de Voroneţ şi frunza de Pleşcoi”, aluzie la ochii albaştri ai primei doamne de atunci şi la frunza publicitară a primei doamne din politica de azi. Se citează din patru-cinci autori omagiatori, la fiecare din cele două Elene. La cea de azi, evident, corul Flutur-Oltean-Anastase-Turcan... Iar la cea de ieri, a dracului potriveală, din sutele de glasuri de poeţi ai socialismului, unii chiar cu operă importantă şi nume sonore de ieri şi de azi, mă găsiră pe mine să mă dea exemplu, cu unica mea poezie dedicată Elenei Ceauşescu. Lângă, doi-trei muncitori şi încă doi poeţi foarte puţin cunoscuţi, dintre care unul tot braşovean. Mă doare-n cot că m-au exemplificat la gazetă, deşi sunt mândru că nu e vorba de o gazetă oarecare, ci ziarul naţional nr. 1 de azi. Recunosc şi că mi-au luat-o un pic înainte la un proiect publicistic, pe care de altfel l-am anunţat. Un volum intitulat „Po(i)ezii din Epoca de Aur”, unde voi publica, am şi declarat public lucrul acesta, inclusiv cele câteva texte închinate partidului şi celor doi „conducători iubiţi”. În ce conjunctură s-au produs aceste texte, cu toate că am scris zeci de texte împotriva regimului de atunci (unele chiar publicate, strecurate prin reviste!) este o altă chestiune, pe care o voi explica-o în acest volum. În ce priveşte poezia din care mi se citează vreo două strofe, subliniind şi lipsa mea de talent evidentă, mă văd obligat după o astfel de provocare să şi explic contextul în care a trebuit să o scriu.
În anul 1987 am început să scriu pe un caiet secret, pe care îl ţineam ascuns într-un sertar din fostul meu birou de secretar PCR la Codlea poezii şi alte texte, supărate rău pe regimul răufăcător, pe care îl slujeam, că n-aveam altul, după ce student fiind prin 1981-1985 mai scrisesem poezii împotriva prostiilor şi aberaţiilor acestui regim, pe care le-am şi citit unor colegi şi cu mult mai înainte, prin anii '70, după ce Nicolae Ceauşescu a întors-o spre Coreea, am scris o juma' de caiet de texte, care mă puteau trimite cu siguranţă la o necesară reeducare. Ca elev răzvrătit de liceu, între anii 1972-1977, ultimul la seral, am fost sfătuit să mă cuminţesc. Ca muncitor la Fabrica de Mobilă din Codlea, între anii 1976-1981, unde devenisem un fel de lider de opoziţie, de asemenea. Revenind la ianuarie 1989, când am publicat într-o carte poezia citată în Jurnalul Naţional, eram într-o situaţie destul tâmpită. Ştiam că se apropie sfârşitul cuplului prezidenţial, ba chiar fusesem avertizat de colegi de la Judeţeana PCR că urmează o Perestroikă şi un Gorbaciov pentru România. Ba chiar se rostea vârtos numele lui Ion Iliescu. Caietul pe care am scris după revolta muncitorilor de la Steagu Roşu, până prin '89, mi-a dispărut într-o zi din acel sertar... Citisem câteva poezii care miştocăreau pe Nicolae şi Elena Ceauşescu unor prieteni, neprieteni, cunoscuţi şi tovarăşi. Probabil, lui Ioan Popa, actualul preşedinte al notarilor publici, pe atunci coleg cu mine la Codlea, unor amici literari şi artistici, Aurică Păduraru, Doru Clinciu, Korci Caroly şi alţii, cu siguranţă colonelului Alexandru Algeorge, şeful Miliţiei Codlea şi colegul meu de pescuit (până în anul 1987, când după revolta de la Braşov mi-a spus în maşina Miliţiei: „Tovarăşu' secretar, raportez... Eu mă pensionez!” şi s-a pensionat), tot cu siguranţă prietenului meu, dispărut după Revoluţie, Alexandru Bărbăcioru, instructor al CC al PCR, căruia i-am zis, la mine acasă, de faţă cu fiul său, Tibi (astăzi un avocat excepţional), „trebuie să-l răsturnăm pe Ceauşescu!”, probabil prietenului meu Peter Foof, directorul Fabricii de Mobilă, care când mă duceam la el la birou şi vorbeam dădea televizorul şi radioul foarte tare, tot probabil colonelului Marian Georgescu, comandantul Penitenciarului Codlea şi nu-mi mai amintesc dacă unor colegi activişti de partid sau lectori şi propagandişti, Valentin Bodea, Dan Brudaşcu, Tom Pirău, Gheorghe Onuţ, Luana Popa, Munteanu, colegul de la Săcele şi cel de la Predeal, cu care scandam împreună la mitinguri, „Sila noastră şi mânia/Ceauşescu România!” în loc de „Stima noaştră şi mândria” şi „Ceauşescu- cretin e!” în loc de „Ceauşescu-PCR!”. Nu mai ştiu dacă lui Octavian Căpitanu, care fusese mutat disciplinar la Mecanică Codlea, ca inginer şef, directorului comercial Cotănescu sau directorului general Marcel Munteanu, care m-au rugat, tot în '87, să le aduc şi lor de la Bucureşti 100 de exemplare dintr-o carte incendiară a lui Adrian Păunescu şi nu mai ştiu nici dacă directorului general de la Colorom Codlea, Dorin Gagionea, căruia în Decembrie '89 i-am cerut să ne dăm demisia din partid şi el crezând că sunt provocator s-a speriat... nu mai ştiu dacă le-am citit şi lor poezii naşpa, înainte ca să-mi dispară caietul cu peste 100 de pagini... În plimbările mele de la Codlea, pe sub poala pădurii, cu Ioan Alexandru sau Adrian Păunescu, le-am citit atunci poezii de acest fel şi amândoi m-au sfătuit să fiu mai prudent şi să mă feresc mai ales de şoferii mei.
În 1985, chiar de 1 Decembrie, am mers împreună cu Adrian Păunescu la Alba-Iulia... Şi în 1987, tot de 1 Decembrie am mers împreună cu Poetul şi cu poetul Constantin Preda, cu alte câteva persoane din anturajul lui Adrian Păunescu şi din anturajul meu, pentru a doua oară la Alba-Iulia. Trecuseră doar două săptămâni de la Revolta Muncitorilor braşoveni şi evident discuţiile, în prezenţa Episcopului de atunci de Alba, Emilian Birdaş şi a unui grup de câţiva zeci de preoţi, subiectul a fost revolta şi arestările acestora... Când m-am întors la slujbă, m-a căutat un ofiţer de Securitate, care mi-a cerut, m-a rugat frumos, subtil chiar, să-i povestesc cam ce-a fost acolo... „Ce vă interesează? Păunescu, nu?”, „Da!” „Şi cum vreţi să procedăm? Vă povestesc şi dumneavoastră notaţi? Sau vă scriu eu un Raport despre Adrian Păunescu?” „Aţi putea să-mi scrieţi un raport?” „Cred că da. Când vă trebuie?” „Cât de repede puteţi” „În două zile e bine?”„Perfect!”. Când a venit după „raport”, n-a venit singur, ci cu un superior. Direct la mine în birou, nu în cârciumă unde îmi propusese să-l torn pe Adrian Păunescu. Scot un plic de A4, închis, în care erau scrise 9 pagini. „Totul despre Adrian Păunescu. Omul şi opera”. Credeam că o să ia plicul şi o să plece. Le-am oferit şi un coniac albanez, dintr-o sticlă pe care o ţineam pe un dulap sus, sub capul din bronz al lui Mihai Viteazul, care era mai sus în ierarhie pe verticală decât portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care era obligatoriu să fie cel mai sus pe perete. Ofiţerul deschide plicul, începe să citească, evident nu găseşte ce caută, se uită supărat la mine, după care îi întinde prima pagină superiorului... „Uitaţi-vă şi dumneavoastră, tovarăşe colonel! Cred că-şi bate joc de noi!” „Uite ce e tovarăşul secretar, pe noi ne interesează alte informaţii decât cele literare, pe care le-aţi scris dumneavoastră aici! Dacă vreţi să ştiţi, acest Adrian Păunescu este un trădător de ţară, care a mai omorât şi copii la Ploieşti!” „Ce vorbiţi?! Trădător de ţară, cum ziceţi, este Pacepa, omul dumneavoastră, care a fugit cu secretele României la americani!” „Mai vorbim noi! O să-l informez şi pe tovarăşul Prim-Secretar Preoteasa, ca să ştie ce oameni are în subordine...” „Păi, din câte ştiu eu, Securitatea n-are voie să racoleze informatori dintre activiştii de partid, decât cu aprobarea tovarăşului Prim-Secretar. Aveţi această aprobare?” Au plecat bombănind şi habar n-am ce s-a mai întâmplat, decât că la vreo două săptămâni după aceea, Petre Preoteasa mi-a zis „Ai grijă ce vorbeşti cu ăştia...” După mulţi ani, prin '90, când Petre Preoteasa şi Dăogaru erau în Penitenciarul Codlea, le-am luat un interviu şi i-am amintit lui Preoteasa episodul, povestindu-i după ani şi faptul că Adrian Păunescu a vrut să vină la Braşov în 15 noiembrie 1987, fapt confirmat de poet şi pe MIX2TV, într-o legătură telefonică cu subsemnatul moderator, cu câteva luni înainte să ne părăsească...
Un singur episod mai amintesc acum, înainte să revin la dedicaţia pe care i-am făcut-o Elenei Ceauşescu, în împrejurări ca acestea descrise mai sus. Prin vara anului 1988, l-am invitat pe poetul Ioan Alexandru la Sere Codlea, la o întâlnire de neuitat, cu câteva sute de oameni, în care pe lângă cunoscutele sale poziţii publice faţă de Dumnezeu şi Biserică, s-a vorbit şi despre preşedintele Italiei, care adunase poeţii Europei să-i asculte, în contrast cu ce făcea Dărâmătorul de Biserici în România. La aceeaşi întâlnire, am organizat, pe răspunderea mea, fără aprobare şi cu împotrivirea Secţiei Propagandă a Comitetului Judeţean PCR, prima şi singura expoziţie după 1944 a fostului pictor al Curţii Regale, Aurel Bordenache, pictor interzis de regimul comunist, care trăise în toată această perioadă la Codlea... Dacă scriitorii Nicolae Stoe şi Doru Munteanu au fost prezenţi în public, Maria Cebuc şi Dumitru Cristea, nr.1 şi nr. 2 în propagandă, au venit şi când au văzut ce se întâmplă, au părăsit imediat întreprinderea, probabil ca să nu fie implicaţi. Bineînţeles că s-au supărat pe mine...
După toate acestea, o şoaptă prietenoasă mi-a spus că trebuie să fac ceva să mă reabilitez, că-i pe nasoale rău. Nimeni altul decât unul din cenzorii literari ai Revistei „Astra”, care m-a sfătuit, nu m-a şantajat, că ocazia ar fi ziua Tovarăşei, din 7 ianuarie şi „ar fi bine” să scriu o poezie pentru volumul omagial, care se pregăteşte. În volum au publicat peste 100 de autori, unii cu mult mai importanţi decât mine. Mă bucur nespus că după 23 de ani, fix în această perioadă, fragmente din „faimoasa” mea poezie au fost strecurate inteligent şi la ţanc, într-un context cu Adrian Păunescu şi într-un alt context cu Elena Udrea, în cel mai important ziar din România şi întâiul ca tiraj. Vă mulţumesc, băieţi! Dacă tot m-aţi provocat...

O scurtă completare
la erata de ieri

În decembrie 2009, când s-a reales „Escu”, am uitat să vă spun că în primul tur am votat tot „Escu”. Adică, pe Crin Antonescu. Şi nu mă laud, dar am convins încă vreo 300 de tineri să meargă la vot şi să voteze la fel. Ce m-a determinat ca în turul doi să votez tot „Escu” a fost un miting macabru organizat de nişte roşii şi galbeni (bostani), care au străbătut Braşovul, în convoi cu un dric... sugerând moartea lui Băsescu.

P.S. Revin mai târziu pe blog, pentru că azi dimineaţă am primit replica inteligentă (în Jurnalul Naţional) la acţiunile mele de pe TV şi blog (Comunişti versus anticomunişti) realizate împreună cu Mircea Sevaciuc. Dacă noi atacăm tema la Braşov, încercând o unitate a oamenilor şi răsună până la Bucureşti... N-avem decât să le mulţumim supraveghetorilor permanenţi ai Patriei Române, ca nu cumva Ţara să se molipsească de vreo tuse măgărească...