Adrian Păunescu (postum!)

15 noiembrie 1987

Mircea Sevaciuc

seva'ciclon

Toader Şteţca

Miron Manega

certitudinea.ro

Gheorghe Iosif

portalulsindical.ro

15 noiembrie 2010

MIX2TV, emisiunea BRAŞOC

manzalaexpress.blogspot.com

şi alţii...

REGĂSIRE DE PROIECT NAŢIONAL

PRIN SOLIDARITATE VIRTUALĂ

O mare solidaritate românească şi o emoţie profund naţională am simţit foarte mulţi dintre noi, în momentele „transhumanţei” poetului naţional al contemporaneităţii, Adrian Păunescu, din casa de pe Dionisie Lupu, mai întâi la Spitalul Floreasca, poate... pentru un sperat medical transplant de cord (dar ce inimă puteai să pui în pieptul de clopot al lui Adrian Păunescu?!) şi mai apoi, în Pantheonul de la Bellu, în vecinătatea postumă a marilor Eminescu, Caragiale, George Călinescu, Marin Preda şi Nichita Stănescu...

O emoţie astrală, am putea spune, în acest început de noiembrie arzând clocotitor în culorile toamnei ca niciodată... Dar şi o solidaritate ad-hoc de conştiinţă şi iubire de patrie pentru cei care am rămas să purtăm mai departe greul stindard al expresiei profunde a unui popor cam mereu deznădăjduit, cam mereu încătuşat şi trădat de conducători, cam mereu risipit în secvenţe de carton şi tabloid cu idealuri şi modele de conjunctură, în loc de mari idealuri şi modele naţionale creatoare. În această emoţie m-am regăsit şi ne-am regăsit, poate mai mulţi decât speram... Cel puţin pe câţiva pot să-i numesc aici şi acum. Dar am făcut-o cumva în titlul ciudat al acestui material de blogspot.com. Unii dintre noi suntem bătrâni şi nu prea pentru Internet, această mare revoluţie universală a comunicării, după Guttenberg (Tiparul) şi Marconi (Televiziunea). Dar vin în urma noastră, de vreun deceniu şi ceva la noi, de ceva vreme mai mult la alţii, miile şi milioanele de „oşteni internauţi”, de la moşnegi la copii pe oliţă, care, dacă vor şti ce să facă cu această „armă” teribilă, vor schimba lumea. Eu sper în bine, iar nu în rău! De la afaceri cu viteza gândului, cum le definea Bill Gates şi până la marea comunicare universală din biblioteca virtuală a umanităţii, la care ne putem conecta democratic toţi copiii acestei planete de apă şi lumină numită Pământ. Se vorbea de o limbă universală şi iat-o! Sigur că, emoţia virtuală de contact fără distanţe, în faţa unui calculator, nu o poate înlocui, aş spune eu nostalgicul, pe aceea a taifasului lui tata-mare cu ai săi, în drum cu căruţele cu scânduri de la Mânzăleşti la Bucureşti, taifas cu vin şi pastramă la Crâşma Stanii de pe lângă Buzău, unde s-a inventat cunoscutul cântec „Radu Mamii” (trăieşte în Braşov un strănepot al Stanii!). Şi nici pe aceea a lui Moromete şi Cocoşilă din Poiana lui Iocan... Cum nici frumoasele zile şi seri (peste 1500, statistic vorbind!) ale Cenaclului „Flacăra” lui Adrian Păunescu şi ale marilor concerte ale altor creatori şi artişti. Emoţii vii ale miilor de oameni, unul lângă altul în planul fizic al comunicării...

Apropo, după moartea poetului, m-am întâlnit cu Mircea Sevaciuc (unul din cei 61 de surghiuniţi în 1987), pe care l-am invitat la emisiunea mea de pe MIX2TV Braşov, în duminica din 14 noiembrie a.c. Să vorbim despre Revolta Şalopetelor Albastre de la Autocamioane Braşov, de acum 23 de ani. Mircea a venit în studio împreună cu unul din cei mai tineri deportaţi de atunci, Florin Tulai, şi toţi trei am evocat momentul, în care ne-am regăsit fiecare, în posturi diferite, am tot vorbit despre asta. După emisiune, Mircea Sevaciuc mi-a vorbit despre întâlnirea lui recentă cu Toader Şteţca (vă mai amintiţi, primarul-haiduc al Săpânţei, arestat de criptocomuniştii lui Iliescu în anii '90, pentru că a vrut să împartă pământul fără aprobare de la FSN), întâlnire la care a participat şi poetul Miron Manega, o bună cunoştinţă a mea. Mi-a vorbit cu mult entuziasm atât despre Toader, care acum trăieşte la Paris, cât şi despre Miron, care, în Bucureşti, editează un fel de ziar online intitulat Certitudinea.ro. Dar şi despre ideea lui şi a lui Gigi Iosif de a înfiinţa online Portalul Sindical din România, lucru care s-a şi întâmplat a doua zi, pe 15 noiembrie. Mărturisesc că nu ştiam de aceste proiecte şi m-am racordat imediat, graţie tot Netului, mai ales că urma să revin şi eu pe blog, după o absenţă motivată (nu mă explic acum).

Şi am început să curg, împreună cu ei, poate spre un sens în care să ne regăsim, nu numai noi. După ce am semnalat revenirea pe blog, am accesat numele poetului Adrian Păunescu, să văd ce mai spun virtualiştii în postumitate şi am întâlnit ecoul emisiunii mele de evocare a lui Adrian Păunescu, la fratele de blog Hoinarnet, căruia îi mulţumesc. Am postat şi eu un text pe acest blog de continuitate a compasiunii şi admiraţiei contemporanilor internauţi faţă de Adrian Păunescu, puţin altfel decât au făcut-o şi o fac televiziunile, ziarele bune şi tabloidele. Am accesat şi Certitudinea.ro, revista online a lui Miron Manega, sub directoratul lui Mihai Eminescu, unde am găsit şi un interesant Proiect de Ţară. Iar în limita celor 2000 de semne admise, i-am adresat această scrisoare de salut, pe care Miron a şi publicat-o.

Scrisoare (pe care o fac) publică: Cocoană CERTITUDINE şi bre Ispravnice,
Aflu abia acuşica de existenţa voastră virtuală şi pentru asta, Miroane, eşti dator o bere lui Mircea Sevaciuc, care a mijlocit contactul.Unu. Constat că nu te-ai schimbat şi frumos îţi şade, matale, ca şi colaboratorilor, să „pliviţi” buruieniştea, cum te-ai exprimat în salutul editorial. Pe mine încă mă mai interesează Catedrala. În urmă cu vreo 10 ani, eu am tipărit un volum alb pe negru, scris tot cu vreo 10 ani înainte de a fi tipărit. Şi asta s-a datorat unui prieten comun, pe care eu l-am alergat prin Herăstrău, aruncând după el cu ziarul (Naţional, parcă!), în care matale mă „debutaseşi” încă odată la imatura vârstă de 43 de ani. Ştii povestea... facerea de bine... într-un fel, mă simţeam precum Coordonatorul dumneavoastră editorial şi moral, care îi alerga prin casa prietenului şi colegului său (pe madam Slavici şi pe chibiţul Maiorescu), să le dea cu Ediţia Princeps în cap, că şi-au permis să-i alcătuiască debutul, în timp ce el fusese internat, tot cu forţa, la ospiciu. Iertate fie-mi proporţiile comparaţiunii! Şi nu mă cred Eminescu, cum m-a crezut odată Nichita, când i-am dat un telefon, într-o seară din anul 1983 (100 de ani de la publicarea „Luceafărului”) şi i-am spus că... sunt Mihai Eminescu... Şi el m-a crezut şi mi-a zis, cu timbrul pe care i-l ştii: „Bună seara, domnule Eminescu!”. Iar când mi-am cerut scuze, Nichita mi-a zis că o clipă a crezut că e El... De ce n-am continuat să vorbesc ca şi cum Eminescu însuşi ar fi vorbit cu Nichita Stănescu? Eu ştiu sigur, şi am ştiut-o dintotdeauna, că nu sunt Eminescu şi nimeni nu poate fi Eminescu, dar de poeţi mari are nevoie şi România, şi planeta. Nu ştiu care a fost relaţia ta cu Păunescu, dar eu l-am preţuit enorm, ca şi pe Nichita, Ioan Alexandru sau Vieru. Apropo, nu ştiu dacă ţi-am spus, cartea mea neagră de acum 10 ani, am vrut s-o lansez împreună cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, fix la Cimitirul Bellu... Salut site-ul tău tot alb pe negru! Autor: Ion Mânzală

Postarea nr. 126
DOUĂ ŞTIRI DE AZI...

Probabil că, pentru metrologii de evenimente, ştirea înmormântării de la Piatra Neamţ... cu cai şi mascaţi, apropo de versurile lui Minulescu („Ecaterino, vedea-te-aş moartă/Cu dric la poartă şi cai mascaţi!”) – iertaţi-mi impietăţile, şi faţă de mortul interlop, şi faţă de poetul supărat pe iubită – face audienţă. Şi, în topul ştirilor grele, senzaţionale şi tabloide, ar fi number one... Pentru mine însă, jurnalist de şcoală veche şi lector de sensuri mai profunde al întâmplărilor deloc întâmplătoare ale zilei de azi, două ştiri mă revoltă şi mă emoţionează deopotrivă. În subsolul TVR, un angajat şi-a pus capăt zilelor lui nefericite alegând „genul publicistic” al spânzurătorii – asta este prima ştire! A doua ştire vine de la Timişoara (ah, Timişoara speranţelor noastre, cu jertfa sa de acum aproape 21 de ani!), unde autorităţile au descoperit şi cercetează doi hackeri tineri (liceeni), care au spart nu ştiu ce site (oficial!) al inspectoratului şcolar judeţean, pe care au postat „injurii”... La adresa preşedintelui României, domnul Traian Băsescu şi la adresa domnului Emil Boc, premierul ţării noastre... Revenind la prima ştire, informaţiile de detaliu vorbesc despre neputinţa bietului lucrător de la TVR de a-şi plăti datoriile, în epoca celor doi glorioşi demnitari pomeniţi în cea de-a doua ştire. Câţi români nu-şi pun astăzi capăt zilelor, de sărăcie şi disperare?! Iar nesimţirea conducătoare continuă să guverneze şi peste morgă, şi peste spitalele în care zac şi mor zilnic mii şi mii de oameni, şi peste mausoleele triste şi ele cu toată încărcătura istorică aplecată în derizoriu... În ce-i priveşte pe cei doi liceeni, aş putea chiar să mă autodenunţ complice peste vremuri la „infracţiunea” de... teribilism amestecat cu eroism şi supărare existenţială, pe care le-am încercat şi eu, liceean fiind, acum jde ani... Când am scris vreo 20 de pagini de caiet de texte împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi regimului său şi, tot cam atunci, împreună cu mai mulţi „complici” de vârsta mea am creat o mişcare protestatară în cele trei licee ale oraşului Codlea, îndreptată însă ceva mai jos, adică spre conducerea administrativă a acestora şi împotriva atitudinii unor profesori (de altfel corectă la vremea aceea) faţă de idealul libertăţii noastre de a purta plete şi blugi în şcoală, de a cânta cântece mai puţin temperate, iar fetele de a purta mini ş.a.m.d. Acţiune care s-a soldat, evident, cu sancţiuni mai mici pentru cei care au scris doar la gazetele de perete şi mai mari pentru iniţiatori, adică eu, ăsta care scriu acum liber şi colegul meu Romy Cristea, sper că nu-i fac un rău divulgându-l cu prescriere. Noi am fost sancţionaţi cu mutarea disciplinară, eu la Suceava şi el la Câmpina, la licee similare. Până la urmă eu m-am scos, însurându-mă prematur şi transferându-mă la seral, ca să astup gura inspectoratului şcolar, condus de doamna, pe atunci tovarăşă mare, cu tot respectul, Maria Georgescu, care la rugăminţile criticului literar A.I. Brumaru şi poetului Nicolae Stoie, aflaţi în conducerea Revistei „Astra”, unde derbedeul şcolar publica poezii, au închis ochii şi nu m-au mai exilat în Bucovina. Mai târziu, după ceva facultăţi, al dracului destin, Romy a ajuns ofiţer în Armata RSR, iar celălalt derbedeu, adică eu, am ajuns şi mai dihai... activist PCR! Dar astea sunt alte poveşti ale vieţii, care acum nu contează. Contează că jalea în România asta e atât de mare şi supărarea pe măsură şi că cele două regimuri cu „escu” sunt mai mult decât comparabile. Dacă aia, pe care au jugănit-o din steag, nouă lăsându-ne gaura neagră, la republică mă refer, se numea RSR, asta, am mai spus-o, se numeşte tot RSR. Adică Republica Supravieţuistă sau Suprarealistă România...

mânzalăexpress

mânzalăexpress

Salut, Naşpeţi!

Revin pe blog...
după 1 an, 6 luni şi niscaiva zile...

...Cum pen' ce? Pen' căci! Căci, ce poci să faci decât să scrii, pe blog sau pe ziduri sau prin gazeturi? Să comunici, să te solidarizezi, să crezi, nu doar să speri... Căci orişicare porcărie, oricât ar fi de lungă sau de şoricoasă, dacă-i sufli de deochi, se termină odată. E un fel de luptă cu inerţia. Din vremea romanticului poet „comunist” şi înflăcărat Labiş, dispărut prematur sub un tramvai (cu puţin timp înainte să mă nasc eu) şi până în zilele noastre, când prostia postcomunistă în loc să dispară sub focul revoluţionar a crescut mai dihai decât cucuruzul colectivizării forţate. Parcă suntem în povestea lui Creangă, ştiţi voi care... în care bucatele cucuruzoase creşteau pe măsura îndeplinirii rugii-blestem a personajului.
De când n-am mai scris pe blog şi până în ziua prezentă s-au întâmplat atâtea şi atâtea istorii, crescute pe tarlaua naţională, tot cam aşa ca-n povestea „Popii Smântână” din Humuleştii Neamţului. De pildă, bunăoară, nu mai avem acelaşi Preş, ci un altul care-i acelaşi. Băse' 1 fu cum fu, da' Băse' 2 îi cum îi! Naşpa rău, zice poporul, fleşcăindu-l aproape de zero în sondaje. Nici Boc nu mai e acelaşi de pe vremuri, ci Boc al nu ştiu câtelea. Despre femeile politice, nu ne dăm acum cu presupuţul, că suntem în post şi ele-s de dulce. Între timp, a mai fost şi-un proiect de gaură neagră artificială într-o ţară UE şi consecinţele au ajuns taman pe Românica şi fix în buzunarele şi conturile românilor, care au cam devenit găuri negre. În rest, zău că nu mai ţin minte nimic. Maculatura noastră existenţială consemnată în tabloide şi dată la televizor ne consumă zi de zi ca la fast-food şi apoi ne foloseşte şi pe post de hârtie igienică. Să vedem ce mai urmează... Deocamdată, revin pe blog, de câteva luni bune sunt şi pe TV şi în curând mă străduiesc să fiu şi în librării cu niscaiva cărţi. Vă anunţ. Şi salut încurajator iniţiativa lui Gheorghe Iosif şi Mircea Sevaciuc (dacă am înţeles bine) de a creea în virtual PORTALUL SINDICATELOR, la care ca blogangiu mă autodenunţ de pe acum complice.

Detergentul Becali

Haiosul personaj de Pipera, care a cunoscut de mic şi până în zilele noastre atât gustul mulsului de oaie, cât şi al banilor „deştepţi”, a fost umflat de Poliţie. Aproape din ţoale şi din palatul său de prost gust. O fi bine, o fi rău, se întreabă românii şi mai muşcă o gură de criză marcă autohtonă. Acuma, e drept, că omul şi-a cam căutat-o cu lumânarea, de fiecare dată când a vrut să facă din legea oilor un mod de a-ţi băga picioarele în autorităţi. Nu că n-ar merita să-ţi bagi şi curul în comportamentul de curci, ca mod de operare al acestora. Dar, nici să fi deasupra de lege crezându-te în levitaţie planetară, de fiecare dată când ai pecit-o şi vrei s-o dai la întors... Că eşti simpatic, ai bani... şi se uită lumea la tine în direct. Chestia, dincolo de trestia chestiei, nu e că Becali face cunoştinţă cu instrumentele lui Ciocan, iezuitul purtător de cuvânt al Internelor şi cu foarfecele de tuns cârlionţi al chestorului Tutilescu. Ci, că îmbogăţitul creţ şi agitat ca un extinctor este folosit pe post de detergent pentru a despuţi scena politică. Ba chiar de curpapir, aş zice! Pentru că am primit zilele trecute informaţii căcălău în scandalul „Doi şi-un sfert”, care put a corupţie la nivel înalt. Ba chiar şi pe fratele prezidenţial l-a văzut o naţie întreagă defecând în direct. Oamenii ăştia toţi au o problemă. Se simt zeităţi, deşi le pute capul precum curul (că oaia n-are nici o vină că pute!). Asta, până la punctul în care dau cu nasul în hazna, cum i s-a întâmplat şi lui Becali. În rest, cică ar fi treaba justiţiei, dar tare mi-e teamă că, chioară fiind, nu va găsi clanţa... şi aia murdară de...

Zmee şi curcubee

Nici curcubeele nu mai sunt curcubee. Acel rogvaiv, care ne învăluia creştetele după o ploaie de vară în copilărie (în tradiţia creştină legătura între Dumnezeu şi om), aflarăm, după o ştire marca Antena 3, că stă la îndemâna... chiar şi a SPP-ului. Cel puţin aşa zice Antena 3 că ar fi zis fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, despre curcubeul care l-a făcut pe fostul preşedinte american Dabăliu Bush să exclame că „Dumnezeu zâmbeşte Bucureştiului”, cu ocazia vizitei sale în capitala României, în zilele summit-ului NATO de la Praga. O înşiruire de mormăieli, râsete şi subânţelesuri, cu amestecuri între aluzii ale ziaristului Bădin (între timp avansat la rangul de caraghios prezidenţial!), ale moderatoarei şi eschive cu subînţeles ale celor doi foşti preşedinţi ai României, Iliescu şi Constantinescu, cum că cam aşa s-ar fi petrecut fenomenul...Ştirea în sine, luată ca informaţie este senzaţională. Luată strict după replici, este o manipulare şi o făcătură. Chestia e, dacă-i adevărat, cine a produs „miracolul” pe cale artificială şi cui aparţine tehnologia. Serviciul de pază românesc sau serviciile americane? Ca simbolică pentru situaţia respectivă, fie că a venit de la Dumnezeu, fie de la om, prin manipulare, efectul scontat a fost produs. Emoţia colectivă a demonstrat acest lucru. Doar nu e prima dată când tehnica poate înlocui coincidenţele naturale. Mi-e teamă că, lăsate la îndemâna oricui, fenomenele ar putea fi folosite împotriva noastră. Că te poţi trezi, de pildă într-o zi, nu cu un curcubeu într-o piaţă agitată spontan pe fondul crizei, ci chiar cu o hologramă (cum s-a demonstrat!) în casă sau lângă tine pe stradă. Ce-ar fi, de exemplu, să te bată pe umăr cineva cu chip cunoscut, dar dus dintre pământeni şi să-ţi declare: „Tovarăşi, nu m-aţi ciuruit bine! M-am întors”. Nu te faci îngheţată, de frică, marca Băsescu? Dar dacă foştii preşedinţi din emisiune erau deja holograme?

Să nu-ţi bagi pula-n ea de naţie?!...

Istoria noastră e tare frumoasă. Cel puţin aşa se învaţă la şcoală. Aşa am învăţat-o şi noi, şcoliţii de ieri. În istoria patriei, niciodată ai noştri nu sunt răi. Ai lor, bestii şi bau-bau. În istoria patriei, învăţată de la elementară şi până la facultăţi, ai noştri sunt cei mai viteji. Ai lor nişte mămăligi şi nişte blegi. Noi suntem cei mai buni, cei mai frumoşi, ei... naşpa. Cei mai supăraţi dintre noi spun invers: că suntem un neam de căcat. La fel spun şi alţii, bazaţi pe faptele unora dintre ai noştri. Nu merg mai departe că ameţesc. Între românii din stânga şi din dreapta Prutului, diferenţa o fac, azi, două state. Dar tot români suntem. Toţi. Fie că recunoaştem, fie că nu. Şi la fel de OK sau de idioţi. Toţi. Păi, să vedeţi ce se întâmplă. În vria alegerilor din RepeMoldova, dacă te duci acolo cu autocarul, cu flori sau cu cărţi româneşti, vii din România şi te cheamă ceva cu Escu sau pe paşaport scrie că eşti român, poţi să iei un şut în cur. De la românii de dincolo de Prut. Aşa ca de la ai tăi. Sau, tai-o mai iuti, cî di nu, te-oi futi! S-a întâmplat recent. Zeci de români au fost întorşi din drumul spre Chişinău, în ziua sfântă, acum de curul curcilor, a Unirii României cu Basarabia. Trimişi în mă-sa românească, unii pe motiv că n-aveau testul HIV, alţii că n-aveau invitaţie. Păi, dacă tot ne futem între noi, n-ar strica şi niscai SIDA... Dar nici ai noştri din RO-UE nu se lasă. Mai zilele trecute au expulzat, tot „pe motive consulare” din România nişte scriitori români şi i-au trimis spre ţara de baştină, Moldova. Nu s-a găsit altă soluţie. Nici nu mă mir. S-a dus vremea podurilor de flori şi a desagilor cu cărţi latine sau a flacoanelor cu sânge frăţesc de la Revoluţie. Acum e vremea cretinilor care conduc aceste două ţări-surori. În numele cărora, chipurile, se ia atitudine. Unii pe motiv că România ar pregăti o revoluţie portocalie la Chişinău, alţii că luptă împotriva comunismului de dincolo de Prut. Poanta poantelor, însă, s-a petrecut alaltăieri. Şi tot la frontiera româno-română sau graniţa UE-nonUE. Acolo, nişte vameşi moldoveni au scos din desagele unor profesori români cărţile poetului Lucian Blaga pe care le-au confiscat. Pe motiv că „aista-i ministrul lui Băsescu!”... Să nu-ţi bagi pula-n ea de naţie? La aşa fapte, situaţii, atitudini, vremuri, aşa expresii, scuzaţi limbajul!