mânzalăexpress

O postare pe care n-am putut-o posta ieri...

Întâmplare sau nu, coincidenţă sau nu, stau în dubiu să cred sau să nu cred că pe lumea asta nimic nu este întâmplător. Şi că suntem atât de supravegheaţi, de controlaţi, atât de jos, cât şi de sus, cel puţin unii dintre noi... Şi e normal să fie aşa! Dacă cumva scapără un bou chibritul şi aprinde, fie Baia Comunală de la Braşov sau clădirea de alături, prin contaminare, fie planeta sau ţara. Doamne fereşte! Ei nici chiar aşa, un neica-nimeni ca mine, cum aş putea fi eu ăla care poate să facă aşa ceva. Şi dacă mi-ar trece cumva prin cap să fac pe Nero între căpiţele cu fân ale serviciilor (circulaţie, meteo, serviciul de gardă etc.), nu înţeleg de ce nu mi se ia chibritul. Aşa că înţeleg de ce se suflă în el, când e aprins şi se vede zgămâia din curu' pivniţii. Dacă mă înşel, s-ar putea să fie vântul care bate fără vină...
Să vedeţi ce întâmplare publicistică mi se întâmplă fix ieri. Asta, după ce zilele trecute făcusem vorbire pe ici pe colo, chiar şi pe blog, despre o întâmplare, ba chiar mai multe, cu preşedinţi. Între altele, povesteam că în 2000, înainte să-mi bag dreapta la ţâţâna urnei să-l introduc împăturit pe Ion Iliescu, ca să nu iasă Vadim preşedinte, Gigi Fulga, braşovean de-al nostru şi persoană importantă în anturajul eminenţelor prezidenţiale (drept răsplată, avea să ajungă chiar director SIE), m-a sunat la telefon să-mi ceară sfatul, părerea (ştia că mă pricep şi sunt inspirat) ce să facă senzaţional, ce replică pe măsură să dea şi cum să contracareze atacul de cu o zi înainte pe finala prezidenţială, al Tribunului împotriva Papaşei... Atac bine ţintit până în subliminalele noastre ultrasensibile la zgândăriciuri. Cum că (şi era adevărat!), prin anii când eu mă năşteam, junele student la Frundze Moscova, Marcel Ilici Vladimir Ion Iliescu, ar fi semnat un articol în „Komsomolskaia Pravda” despre... căpcăunul american... Şi i-am sugerat domnului consilier de atunci şi am constatat cu stupoare că sugestia s-a transformat a doua zi în faptă electorală prezidenţială, să replice arătându-l cu deş'tul pe Vadim drept cântăreţ al savantei, mai târziu devenită sinistră de serviciu. Ne-am distrat serios, în familie, când l-am văzut pe Ion Iliescu recitând din Vadim Tudor dedicat Elenei Ceauşescu... Pentru că tot am adus vorba zilele astea de Tovarăşa şi în ultimele două săptămâni n-am fost cuminte deloc la televizor, unde, împreună cu Mircea Sevaciuc, am reaprins sensibilităţi din istoria noastră recentă, post, dar şi din cea comunistă, dând voce şi unei părţi şi celeilalte în abordarea istoriei, fie vorba între noi, şi una şi alta tăvălugite, nu era normal să primesc şi eu replică de la Mama Natură a Întâmplărilor Pur şi Simplu Coincidente? Şi-am primit... Cred eu, destul de la obiect. Citesc în Jurnalul Naţional de ieri, ediţie cu tiraj impresionant şi număr de colecţie cu Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra DVD şi o calificată agendă de pagină specială 6, o destul de justificată publicistic şi moral paralelă între două Elene marcante ale ultimilor 50 de ani, Elena Ceauşescu şi Elena Udrea, ca Cabinete nr. 2 la doi preşedinţi socotiţi dictatori şi amândoi cu „escu”, unul Nicolae, cizmar, altul Traian, marinar. Titlul citează un vers al nu ştiu cui, „Azi Ţara te slăveşte-n versuri, Femeie Eroină”, de prin 7 ianuarie 1989, când prin astfel de omagii, cu miile, era sărbătorită ziua de naştere a Tovarăşei. Subtitlul: „Cadrele de n[dejde aduc un omagiu primei Elene”. Şi un alt subtitlu încorporat: „Albastru de Voroneţ şi frunza de Pleşcoi”, aluzie la ochii albaştri ai primei doamne de atunci şi la frunza publicitară a primei doamne din politica de azi. Se citează din patru-cinci autori omagiatori, la fiecare din cele două Elene. La cea de azi, evident, corul Flutur-Oltean-Anastase-Turcan... Iar la cea de ieri, a dracului potriveală, din sutele de glasuri de poeţi ai socialismului, unii chiar cu operă importantă şi nume sonore de ieri şi de azi, mă găsiră pe mine să mă dea exemplu, cu unica mea poezie dedicată Elenei Ceauşescu. Lângă, doi-trei muncitori şi încă doi poeţi foarte puţin cunoscuţi, dintre care unul tot braşovean. Mă doare-n cot că m-au exemplificat la gazetă, deşi sunt mândru că nu e vorba de o gazetă oarecare, ci ziarul naţional nr. 1 de azi. Recunosc şi că mi-au luat-o un pic înainte la un proiect publicistic, pe care de altfel l-am anunţat. Un volum intitulat „Po(i)ezii din Epoca de Aur”, unde voi publica, am şi declarat public lucrul acesta, inclusiv cele câteva texte închinate partidului şi celor doi „conducători iubiţi”. În ce conjunctură s-au produs aceste texte, cu toate că am scris zeci de texte împotriva regimului de atunci (unele chiar publicate, strecurate prin reviste!) este o altă chestiune, pe care o voi explica-o în acest volum. În ce priveşte poezia din care mi se citează vreo două strofe, subliniind şi lipsa mea de talent evidentă, mă văd obligat după o astfel de provocare să şi explic contextul în care a trebuit să o scriu.
În anul 1987 am început să scriu pe un caiet secret, pe care îl ţineam ascuns într-un sertar din fostul meu birou de secretar PCR la Codlea poezii şi alte texte, supărate rău pe regimul răufăcător, pe care îl slujeam, că n-aveam altul, după ce student fiind prin 1981-1985 mai scrisesem poezii împotriva prostiilor şi aberaţiilor acestui regim, pe care le-am şi citit unor colegi şi cu mult mai înainte, prin anii '70, după ce Nicolae Ceauşescu a întors-o spre Coreea, am scris o juma' de caiet de texte, care mă puteau trimite cu siguranţă la o necesară reeducare. Ca elev răzvrătit de liceu, între anii 1972-1977, ultimul la seral, am fost sfătuit să mă cuminţesc. Ca muncitor la Fabrica de Mobilă din Codlea, între anii 1976-1981, unde devenisem un fel de lider de opoziţie, de asemenea. Revenind la ianuarie 1989, când am publicat într-o carte poezia citată în Jurnalul Naţional, eram într-o situaţie destul tâmpită. Ştiam că se apropie sfârşitul cuplului prezidenţial, ba chiar fusesem avertizat de colegi de la Judeţeana PCR că urmează o Perestroikă şi un Gorbaciov pentru România. Ba chiar se rostea vârtos numele lui Ion Iliescu. Caietul pe care am scris după revolta muncitorilor de la Steagu Roşu, până prin '89, mi-a dispărut într-o zi din acel sertar... Citisem câteva poezii care miştocăreau pe Nicolae şi Elena Ceauşescu unor prieteni, neprieteni, cunoscuţi şi tovarăşi. Probabil, lui Ioan Popa, actualul preşedinte al notarilor publici, pe atunci coleg cu mine la Codlea, unor amici literari şi artistici, Aurică Păduraru, Doru Clinciu, Korci Caroly şi alţii, cu siguranţă colonelului Alexandru Algeorge, şeful Miliţiei Codlea şi colegul meu de pescuit (până în anul 1987, când după revolta de la Braşov mi-a spus în maşina Miliţiei: „Tovarăşu' secretar, raportez... Eu mă pensionez!” şi s-a pensionat), tot cu siguranţă prietenului meu, dispărut după Revoluţie, Alexandru Bărbăcioru, instructor al CC al PCR, căruia i-am zis, la mine acasă, de faţă cu fiul său, Tibi (astăzi un avocat excepţional), „trebuie să-l răsturnăm pe Ceauşescu!”, probabil prietenului meu Peter Foof, directorul Fabricii de Mobilă, care când mă duceam la el la birou şi vorbeam dădea televizorul şi radioul foarte tare, tot probabil colonelului Marian Georgescu, comandantul Penitenciarului Codlea şi nu-mi mai amintesc dacă unor colegi activişti de partid sau lectori şi propagandişti, Valentin Bodea, Dan Brudaşcu, Tom Pirău, Gheorghe Onuţ, Luana Popa, Munteanu, colegul de la Săcele şi cel de la Predeal, cu care scandam împreună la mitinguri, „Sila noastră şi mânia/Ceauşescu România!” în loc de „Stima noaştră şi mândria” şi „Ceauşescu- cretin e!” în loc de „Ceauşescu-PCR!”. Nu mai ştiu dacă lui Octavian Căpitanu, care fusese mutat disciplinar la Mecanică Codlea, ca inginer şef, directorului comercial Cotănescu sau directorului general Marcel Munteanu, care m-au rugat, tot în '87, să le aduc şi lor de la Bucureşti 100 de exemplare dintr-o carte incendiară a lui Adrian Păunescu şi nu mai ştiu nici dacă directorului general de la Colorom Codlea, Dorin Gagionea, căruia în Decembrie '89 i-am cerut să ne dăm demisia din partid şi el crezând că sunt provocator s-a speriat... nu mai ştiu dacă le-am citit şi lor poezii naşpa, înainte ca să-mi dispară caietul cu peste 100 de pagini... În plimbările mele de la Codlea, pe sub poala pădurii, cu Ioan Alexandru sau Adrian Păunescu, le-am citit atunci poezii de acest fel şi amândoi m-au sfătuit să fiu mai prudent şi să mă feresc mai ales de şoferii mei.
În 1985, chiar de 1 Decembrie, am mers împreună cu Adrian Păunescu la Alba-Iulia... Şi în 1987, tot de 1 Decembrie am mers împreună cu Poetul şi cu poetul Constantin Preda, cu alte câteva persoane din anturajul lui Adrian Păunescu şi din anturajul meu, pentru a doua oară la Alba-Iulia. Trecuseră doar două săptămâni de la Revolta Muncitorilor braşoveni şi evident discuţiile, în prezenţa Episcopului de atunci de Alba, Emilian Birdaş şi a unui grup de câţiva zeci de preoţi, subiectul a fost revolta şi arestările acestora... Când m-am întors la slujbă, m-a căutat un ofiţer de Securitate, care mi-a cerut, m-a rugat frumos, subtil chiar, să-i povestesc cam ce-a fost acolo... „Ce vă interesează? Păunescu, nu?”, „Da!” „Şi cum vreţi să procedăm? Vă povestesc şi dumneavoastră notaţi? Sau vă scriu eu un Raport despre Adrian Păunescu?” „Aţi putea să-mi scrieţi un raport?” „Cred că da. Când vă trebuie?” „Cât de repede puteţi” „În două zile e bine?”„Perfect!”. Când a venit după „raport”, n-a venit singur, ci cu un superior. Direct la mine în birou, nu în cârciumă unde îmi propusese să-l torn pe Adrian Păunescu. Scot un plic de A4, închis, în care erau scrise 9 pagini. „Totul despre Adrian Păunescu. Omul şi opera”. Credeam că o să ia plicul şi o să plece. Le-am oferit şi un coniac albanez, dintr-o sticlă pe care o ţineam pe un dulap sus, sub capul din bronz al lui Mihai Viteazul, care era mai sus în ierarhie pe verticală decât portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care era obligatoriu să fie cel mai sus pe perete. Ofiţerul deschide plicul, începe să citească, evident nu găseşte ce caută, se uită supărat la mine, după care îi întinde prima pagină superiorului... „Uitaţi-vă şi dumneavoastră, tovarăşe colonel! Cred că-şi bate joc de noi!” „Uite ce e tovarăşul secretar, pe noi ne interesează alte informaţii decât cele literare, pe care le-aţi scris dumneavoastră aici! Dacă vreţi să ştiţi, acest Adrian Păunescu este un trădător de ţară, care a mai omorât şi copii la Ploieşti!” „Ce vorbiţi?! Trădător de ţară, cum ziceţi, este Pacepa, omul dumneavoastră, care a fugit cu secretele României la americani!” „Mai vorbim noi! O să-l informez şi pe tovarăşul Prim-Secretar Preoteasa, ca să ştie ce oameni are în subordine...” „Păi, din câte ştiu eu, Securitatea n-are voie să racoleze informatori dintre activiştii de partid, decât cu aprobarea tovarăşului Prim-Secretar. Aveţi această aprobare?” Au plecat bombănind şi habar n-am ce s-a mai întâmplat, decât că la vreo două săptămâni după aceea, Petre Preoteasa mi-a zis „Ai grijă ce vorbeşti cu ăştia...” După mulţi ani, prin '90, când Petre Preoteasa şi Dăogaru erau în Penitenciarul Codlea, le-am luat un interviu şi i-am amintit lui Preoteasa episodul, povestindu-i după ani şi faptul că Adrian Păunescu a vrut să vină la Braşov în 15 noiembrie 1987, fapt confirmat de poet şi pe MIX2TV, într-o legătură telefonică cu subsemnatul moderator, cu câteva luni înainte să ne părăsească...
Un singur episod mai amintesc acum, înainte să revin la dedicaţia pe care i-am făcut-o Elenei Ceauşescu, în împrejurări ca acestea descrise mai sus. Prin vara anului 1988, l-am invitat pe poetul Ioan Alexandru la Sere Codlea, la o întâlnire de neuitat, cu câteva sute de oameni, în care pe lângă cunoscutele sale poziţii publice faţă de Dumnezeu şi Biserică, s-a vorbit şi despre preşedintele Italiei, care adunase poeţii Europei să-i asculte, în contrast cu ce făcea Dărâmătorul de Biserici în România. La aceeaşi întâlnire, am organizat, pe răspunderea mea, fără aprobare şi cu împotrivirea Secţiei Propagandă a Comitetului Judeţean PCR, prima şi singura expoziţie după 1944 a fostului pictor al Curţii Regale, Aurel Bordenache, pictor interzis de regimul comunist, care trăise în toată această perioadă la Codlea... Dacă scriitorii Nicolae Stoe şi Doru Munteanu au fost prezenţi în public, Maria Cebuc şi Dumitru Cristea, nr.1 şi nr. 2 în propagandă, au venit şi când au văzut ce se întâmplă, au părăsit imediat întreprinderea, probabil ca să nu fie implicaţi. Bineînţeles că s-au supărat pe mine...
După toate acestea, o şoaptă prietenoasă mi-a spus că trebuie să fac ceva să mă reabilitez, că-i pe nasoale rău. Nimeni altul decât unul din cenzorii literari ai Revistei „Astra”, care m-a sfătuit, nu m-a şantajat, că ocazia ar fi ziua Tovarăşei, din 7 ianuarie şi „ar fi bine” să scriu o poezie pentru volumul omagial, care se pregăteşte. În volum au publicat peste 100 de autori, unii cu mult mai importanţi decât mine. Mă bucur nespus că după 23 de ani, fix în această perioadă, fragmente din „faimoasa” mea poezie au fost strecurate inteligent şi la ţanc, într-un context cu Adrian Păunescu şi într-un alt context cu Elena Udrea, în cel mai important ziar din România şi întâiul ca tiraj. Vă mulţumesc, băieţi! Dacă tot m-aţi provocat...