luni, 23 februarie 2009

România în război (I)

Constat tot mai mult că ţara noastră se află în război. Fără să-l fi declarat nimeni, războiul de aproape 20 de ani, al României cu ea însăşi, este o realitate. O realitate cu morţi şi răniţi, ca pe front, cu distrugeri materiale, cu oameni disperaţi şi ameninţaţi în fiecare secundă de pericole iminente. O realitate pe care nici politica şi nici statistica n-o pot contrazice. Ca în orice război, există desigur şi inamici. Unii pot fi arătaţi cu degetul, ba chiar pot fi traşi la răspundere sau supuşi oprobiului public pentru acest război, din care ei sunt învingătorii din start. Am avut şi avem demnitari, de la preşedinţi de republică, prim-miniştri şi miniştri şi până la diverşi şefi şi şefuţi de judeţe, departamente şi localităţi, care, în loc să fie în slujba poporului (spun vorbe mari!), îl fac pe faţă... ca să mă exprim în vocabularul tatuat pe ştrumeleagul lui Terente, încă vizibil în formol la Mina Minovici. Anul trecut se vorbea de peste 80 de miliarde de euro extraşi în această perioadă din avuţia naţională şi burduşiţi în câteva sute de buzunare deştepte. Bani cu care s-ar fi putut, evident, construi apartamente, spitale, şcoli, s-ar fi putut asfalta şosele, s-ar fi crescut calitatea vieţii şi sănătăţii românilor. Celebrele plăcuţe cu inscripţiile „Aici sunt banii dumneavoastră!” sunt de fapt o ironie a acestei realităţi din teatrul de război. Guvernele care s-au perindat s-au întrecut în cadouri şi pomeni pentru clientelă, în furturi acoperite de acte, s-au întrecut în a ne prosti din patru în patru ani, furându-ne într-o formă sau alta chiar şi votul. Cu cine să schimbi clasa politică? Pentru că repetenţii acesteia devin mai întotdeauna şefii de clasă. Răsturnarea valorilor face parte şi ea din operaţiunile strategice de pe câmpul de luptă. Ceilalţi inamici, uneori sunt fantome, alteori viruşi sau boli sau alte entităţi imateriale. Dar sunt la fel de necruţători şi bine aliaţi cu inamicii pe care noi i-am înarmat să ne distrugă. Ei se numesc sărăcie, şomaj, disperare, sinucidere, jafuri armate, omoruri şi câte or mai fi. Criza atât de pomenită, chiar dacă este o realitate, în mod paradoxal, devine aliatul inamicilor noştri. Iar războiul lor cu criza nu este şi războiul nostru cu aceeaşi criză. Noi plătim criza, ei o fură! Şi o tranformă în oportunitate pentru ei. Asta fac şi li se rupe de noi. Pentru că vorbeam de furturi uriaşe din avuţia naţională, astăzi nu se mai fură în România cu sacul sau cu sacoşa. Şi nici cu tirurile sau vagoanele, ci cu judeţe întregi de terenuri, cu fabrici şi bănci deşertate în conturi şi tranformate în marmeladă de averi. Îndrăznesc să spun că acum se fură chiar direct cu bugetele. Şi ştiu bine ce spun. Păi să nu iei măciuca şi parul şi să-l pui pe hoţii cei mari, care îi tolerează şi pe cei mici cu câte un jaf, ca să nu cânte? Pentru că tot suntem în război, avem şi noi armele noastre. Una e parul! Mai avem însă şi vocabularul! De care voi uza acum în toată splendoarea lui trivială: Băi, idioţilor! Băi, javrelor! Băi, jigodiilor! Băi, nenorociţilor! Băi, infractorilor! Băi, pocitaniilor! Băi, nesimţiţilor! Băi, janghinoşilor! Băi, împuţiturilor! Băi, stârpiturilor! Fir-aţi ai dracului! Ptiu! Fir-aţi ai dracului!

2 comentarii: