mânzalăexpress

Adrian Păunescu (postum!)

15 noiembrie 1987

Mircea Sevaciuc

seva'ciclon

Toader Şteţca

Miron Manega

certitudinea.ro

Gheorghe Iosif

portalulsindical.ro

15 noiembrie 2010

MIX2TV, emisiunea BRAŞOC

manzalaexpress.blogspot.com

şi alţii...

REGĂSIRE DE PROIECT NAŢIONAL

PRIN SOLIDARITATE VIRTUALĂ

O mare solidaritate românească şi o emoţie profund naţională am simţit foarte mulţi dintre noi, în momentele „transhumanţei” poetului naţional al contemporaneităţii, Adrian Păunescu, din casa de pe Dionisie Lupu, mai întâi la Spitalul Floreasca, poate... pentru un sperat medical transplant de cord (dar ce inimă puteai să pui în pieptul de clopot al lui Adrian Păunescu?!) şi mai apoi, în Pantheonul de la Bellu, în vecinătatea postumă a marilor Eminescu, Caragiale, George Călinescu, Marin Preda şi Nichita Stănescu...

O emoţie astrală, am putea spune, în acest început de noiembrie arzând clocotitor în culorile toamnei ca niciodată... Dar şi o solidaritate ad-hoc de conştiinţă şi iubire de patrie pentru cei care am rămas să purtăm mai departe greul stindard al expresiei profunde a unui popor cam mereu deznădăjduit, cam mereu încătuşat şi trădat de conducători, cam mereu risipit în secvenţe de carton şi tabloid cu idealuri şi modele de conjunctură, în loc de mari idealuri şi modele naţionale creatoare. În această emoţie m-am regăsit şi ne-am regăsit, poate mai mulţi decât speram... Cel puţin pe câţiva pot să-i numesc aici şi acum. Dar am făcut-o cumva în titlul ciudat al acestui material de blogspot.com. Unii dintre noi suntem bătrâni şi nu prea pentru Internet, această mare revoluţie universală a comunicării, după Guttenberg (Tiparul) şi Marconi (Televiziunea). Dar vin în urma noastră, de vreun deceniu şi ceva la noi, de ceva vreme mai mult la alţii, miile şi milioanele de „oşteni internauţi”, de la moşnegi la copii pe oliţă, care, dacă vor şti ce să facă cu această „armă” teribilă, vor schimba lumea. Eu sper în bine, iar nu în rău! De la afaceri cu viteza gândului, cum le definea Bill Gates şi până la marea comunicare universală din biblioteca virtuală a umanităţii, la care ne putem conecta democratic toţi copiii acestei planete de apă şi lumină numită Pământ. Se vorbea de o limbă universală şi iat-o! Sigur că, emoţia virtuală de contact fără distanţe, în faţa unui calculator, nu o poate înlocui, aş spune eu nostalgicul, pe aceea a taifasului lui tata-mare cu ai săi, în drum cu căruţele cu scânduri de la Mânzăleşti la Bucureşti, taifas cu vin şi pastramă la Crâşma Stanii de pe lângă Buzău, unde s-a inventat cunoscutul cântec „Radu Mamii” (trăieşte în Braşov un strănepot al Stanii!). Şi nici pe aceea a lui Moromete şi Cocoşilă din Poiana lui Iocan... Cum nici frumoasele zile şi seri (peste 1500, statistic vorbind!) ale Cenaclului „Flacăra” lui Adrian Păunescu şi ale marilor concerte ale altor creatori şi artişti. Emoţii vii ale miilor de oameni, unul lângă altul în planul fizic al comunicării...

Apropo, după moartea poetului, m-am întâlnit cu Mircea Sevaciuc (unul din cei 61 de surghiuniţi în 1987), pe care l-am invitat la emisiunea mea de pe MIX2TV Braşov, în duminica din 14 noiembrie a.c. Să vorbim despre Revolta Şalopetelor Albastre de la Autocamioane Braşov, de acum 23 de ani. Mircea a venit în studio împreună cu unul din cei mai tineri deportaţi de atunci, Florin Tulai, şi toţi trei am evocat momentul, în care ne-am regăsit fiecare, în posturi diferite, am tot vorbit despre asta. După emisiune, Mircea Sevaciuc mi-a vorbit despre întâlnirea lui recentă cu Toader Şteţca (vă mai amintiţi, primarul-haiduc al Săpânţei, arestat de criptocomuniştii lui Iliescu în anii '90, pentru că a vrut să împartă pământul fără aprobare de la FSN), întâlnire la care a participat şi poetul Miron Manega, o bună cunoştinţă a mea. Mi-a vorbit cu mult entuziasm atât despre Toader, care acum trăieşte la Paris, cât şi despre Miron, care, în Bucureşti, editează un fel de ziar online intitulat Certitudinea.ro. Dar şi despre ideea lui şi a lui Gigi Iosif de a înfiinţa online Portalul Sindical din România, lucru care s-a şi întâmplat a doua zi, pe 15 noiembrie. Mărturisesc că nu ştiam de aceste proiecte şi m-am racordat imediat, graţie tot Netului, mai ales că urma să revin şi eu pe blog, după o absenţă motivată (nu mă explic acum).

Şi am început să curg, împreună cu ei, poate spre un sens în care să ne regăsim, nu numai noi. După ce am semnalat revenirea pe blog, am accesat numele poetului Adrian Păunescu, să văd ce mai spun virtualiştii în postumitate şi am întâlnit ecoul emisiunii mele de evocare a lui Adrian Păunescu, la fratele de blog Hoinarnet, căruia îi mulţumesc. Am postat şi eu un text pe acest blog de continuitate a compasiunii şi admiraţiei contemporanilor internauţi faţă de Adrian Păunescu, puţin altfel decât au făcut-o şi o fac televiziunile, ziarele bune şi tabloidele. Am accesat şi Certitudinea.ro, revista online a lui Miron Manega, sub directoratul lui Mihai Eminescu, unde am găsit şi un interesant Proiect de Ţară. Iar în limita celor 2000 de semne admise, i-am adresat această scrisoare de salut, pe care Miron a şi publicat-o.

Scrisoare (pe care o fac) publică: Cocoană CERTITUDINE şi bre Ispravnice,
Aflu abia acuşica de existenţa voastră virtuală şi pentru asta, Miroane, eşti dator o bere lui Mircea Sevaciuc, care a mijlocit contactul.Unu. Constat că nu te-ai schimbat şi frumos îţi şade, matale, ca şi colaboratorilor, să „pliviţi” buruieniştea, cum te-ai exprimat în salutul editorial. Pe mine încă mă mai interesează Catedrala. În urmă cu vreo 10 ani, eu am tipărit un volum alb pe negru, scris tot cu vreo 10 ani înainte de a fi tipărit. Şi asta s-a datorat unui prieten comun, pe care eu l-am alergat prin Herăstrău, aruncând după el cu ziarul (Naţional, parcă!), în care matale mă „debutaseşi” încă odată la imatura vârstă de 43 de ani. Ştii povestea... facerea de bine... într-un fel, mă simţeam precum Coordonatorul dumneavoastră editorial şi moral, care îi alerga prin casa prietenului şi colegului său (pe madam Slavici şi pe chibiţul Maiorescu), să le dea cu Ediţia Princeps în cap, că şi-au permis să-i alcătuiască debutul, în timp ce el fusese internat, tot cu forţa, la ospiciu. Iertate fie-mi proporţiile comparaţiunii! Şi nu mă cred Eminescu, cum m-a crezut odată Nichita, când i-am dat un telefon, într-o seară din anul 1983 (100 de ani de la publicarea „Luceafărului”) şi i-am spus că... sunt Mihai Eminescu... Şi el m-a crezut şi mi-a zis, cu timbrul pe care i-l ştii: „Bună seara, domnule Eminescu!”. Iar când mi-am cerut scuze, Nichita mi-a zis că o clipă a crezut că e El... De ce n-am continuat să vorbesc ca şi cum Eminescu însuşi ar fi vorbit cu Nichita Stănescu? Eu ştiu sigur, şi am ştiut-o dintotdeauna, că nu sunt Eminescu şi nimeni nu poate fi Eminescu, dar de poeţi mari are nevoie şi România, şi planeta. Nu ştiu care a fost relaţia ta cu Păunescu, dar eu l-am preţuit enorm, ca şi pe Nichita, Ioan Alexandru sau Vieru. Apropo, nu ştiu dacă ţi-am spus, cartea mea neagră de acum 10 ani, am vrut s-o lansez împreună cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, fix la Cimitirul Bellu... Salut site-ul tău tot alb pe negru! Autor: Ion Mânzală