mânzalăexpress

Se împlinesc 19 ani de la Crăciunul, în zilele căruia „...ne-am luat porţia de libertate”, aşa cum suna una dintre lozincile zbuciumatelor zile ale Revoluţiei din Decembrie 1989. Ecourile acestui moment, atât de important în istoria recentă a României, nu încetează să îşi pună amprenta pe fiecare victorie a democraţiei – victorii imposibile fără prima victorie împotriva regimului comunist. Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu sau Braşov, 1104 decedaţi şi 3352 de răniţi sunt mărturiile tragice ale unor zile în care s-a dobândit pentru prima dată, după confiscarea timp de mai multe decenii, libertatea în România, ca valoare fundamentală şi drept al omului. Rănile acelui Decembrie 1989 nu s-au vindecat pentru ca praful uitării să se aştearnă peste câteva file dintr-un manual alternativ. Rememorarea evenimentelor de atunci ar trebui să fie permanent exerciţiul nostru de libertate şi, chiar dacă le retrăim doar o dată pe an, este o datorie creştină să cinstim memoria celor care au dovedit sacrificiul suprem şi să-i readucem printre noi, măcar pentru câteva clipe...

16 Decembrie 1989…
Vestul României

...Timişoara a fost primul oraş care s-a eliberat de tirania comunismului, printr-un gest de curaj şi speranţă. Sub Cortina de Fier, vecinii noştri înfăptuiseră deja „revoluţiile”, de catifea, de palat sau de târnăcop, iar regimurile comuniste ale ţărilor din jurul României căzuseră unul câte unul. Era timpul să fie dat semnalul prăbuşirii unui regim odios, care adusese România în pragul terorii, îngheţului şi foametei generalizate.

Timişoara… Timişoara…Timişoara…

Scânteia care a aprins flacăra ce avea să cuprindă în doar câteva zile întreaga Românie a pornit în faţa casei pastorului reformat Lazlo Tökes şi a reuşit sã trezească solidaritatea umană pe care lentoarea comunistă o adormise. Martorii acelor zile dramatice povestesc cum la apelul lansat de pastor nu se adunaseră în jurul casei sale doar credincioşii maghiari, ci şi o mulţime de români, care redescoperiseră puterea colectivităţii unite. La început totul a fost făcut în tăcere, un protest al liniştii ce avea să anunţe o furtună de nestăvilit. De la lozincile de susţinere a pastorului s-a ajuns la protestul făţiş împotriva autorităţilor comuniste, pentru ca în momentul în care acordurile din „Deşteaptă-te, române!” au început să răsune pe străzile Timişoarei, tăvălugul descătuşării românilor să devină de neoprit. Au urmat clipe de coşmar pentru timişoreni… arestări… bătăi crunte… hăituirea protestatarilor pe străzile oraşului… „Huliganii şi bandele de nelegiuţi” trebuia să fie opriţi cu orice preţ. Iar preţul plătit de timişoreni a fost cumplit. Ordinele haotice şi disperate ale unor oameni care executau cu sânge rece „directivele” venite de la tovarăşii de la Bucureşti, care se puneau deja în postura vecinilor comunişti înlăturaţi de la putere, au făcut ca din 17 până pe 21 decembrie sute de timişoreni să ude caldarâmul străzilor cu sânge, 75 dintre aceştia căzând sub gloanţele Armatei...

„Nu trageţi!…”

Locuitorii oraşului de pe Bega au fost primii români care în Decembrie '89 au înfruntat mitralierele şi tancurile cu piepturile goale, încercând să imite exemplul „Revoluţiei de Catifea” din Cehoslovacia şi convinşi fiind de faptul că tinerii militari care se aflau de cealaltă parte a baricadei nu vor trage în fraţii şi părinţii lor. „S-au dat patru paşi înapoi, apoi au tras... La prima rafală am crezut că sunt gloanţe oarbe, dar am văzut pe cineva căzând. În clipa următoare am sărit peste prietena mea s-o trântesc la pământ dar, când eram jos, eram deja împuşcat... Am văzut focul la gura ţevii şi armele îndreptate în plan orizontal, clar înspre noi. S-a tras fără somaţie şi fără foc de avertisment”, îşi aminteşte studentul de atunci, Constantin Jinga, rănit grav în evenimentele din 17 decembrie de la Timişoara.

Primul oraş liber al României

Timp de patru zile timişorenii au sfidat armele şi ţevile tancurilor, care erau îndreptate către ei din ordinul celor doi dictatori şi ale unui general care, a ieşit primul din scenă, alegând(!) varianta sinuciderii (avea conştiinţa încărcată cu moartea atâtor oameni!). A fost înmormântat după ceva vreme cu onorurile militare cuvenite unui erou al neamului.
În schimb, 40 de corpuri neînsufleţite, majoritatea dintre ele ale unor tineri de până în 30 de ani, ucişi cu cruzime în beciurile Securităţii, au fost duse la Crematoriul din Bucureşti, arse în grabă şi aruncate în gura unui canal.
Locuitorii Timişoarei au reuşit să-şi impună voinţa, înlăturând autorităţile locale de partid şi transformând oraşul lor în prima „cetate” liberă a României. Starea de spirit din acel Decembrie timişorean avea să dea naştere celebrei „Proclamaţii de la Timişoara” , unul din imboldurile revoltei românilor din întreaga ţară.
„Este indescriptibilă senzaţia de euforie trăită în acele ore şi surprinzătoare senzaţia de curaj pe care ţi-o dau cele câteva zeci sau sute de oameni aflaţi în faţa şi în spatele tău, care gândesc la fel ca tine, doresc acelaşi lucru”, rememorează Alexandru Cutaru, unul dintre timişorenii arestaţi în noaptea de 16 decembrie.
Exemplul Timişoarei avea să fie urmat imediat şi de alte oraşe ale ţării, evenimentele desfăşurându-se cu o repeziciune ameţitoare. Sibiul, Clujul, Braşovul sau Constanţa îşi aduc şi ele jertfa pe altarul Revoluţiei.
Trebuia să cadă şi Bucureştiul, capitala ţării şi „bastionul” în care soţii Ceauşescu se credeau stăpâni absoluţi şi unde, credeau ei, nu li se putea întâmpla nimic... Ziua de 21 Decembrie şi aerul de libertate venit dinspre Timişoara aveau să fie fatidice pentru regimul comunist din România.

Mitingul bucureştean...

...din Piaţa Republicii a smuls ultima suflare a unui regim şubrezit deja de cutremurul timişorean. „Alo… alo… alo…” sunau ultimele cuvinte adresate de „Marele Părinte” copiilor neascultători în vuietul tot mai insistent al mulţimii de sub balconul prezidenţial şi în trosnetul pancartelor de preamărire a vajnicilor conducători, care se fărâmau ca surcelele sub furia unui popor sătul de foame şi înjosire.
Brusc, totul s-a aprins… Grupuri din ce în ce mai mari de oameni încep să huiduie… Voci tot mai puternice încep să ceară socoteală, iar surprinderea de pe faţa dictatorului se transformă în teama animalică a vânătorului doborât de vânat. Începuse cu adevărat Revoluţia şi în capitala ţării… începuse sfârşitul. Sfârşitul comunismului!

Noapte albă în faţa sălii Dalles…

Baricade la Intercontinental şi în Piaţa Romană… scutieri, securişti, tancuri… imagini desprinse parcă din Beirutul măcinat de război. În Bucureşti cad primele victime ale Revoluţiei în încercarea de a apăra până la ziuă, până la sosirea întăririlor, ceea ce fusese câştigat la Timişoara şi cu câteva ore mai devreme sub balconul dictatorului. Închisoarea de la Jilava devine neîncăpătoare pentru miile de oameni arestaţi pe străzile Bucureştiului. Bătăile se ţin lanţ, martorii desenând un portret macabru al coridoarelor şi celulelor de la Jilava. „Era sânge peste tot... pe dalele de piatră din curtea închisorii... în celule şi pe coridoare. Toţi miliţienii ne loveau care cum apucau. Ne-au înghesuit câte 40-50 de oameni într-o celulă cu câteva paturi, stăteam ca sardelele. Din când în când mai venea câte un securist în haine civile şi ne lua la interogatoriu, care numai a interogatoriu nu arăta... bătaie şi iar bătaie”, îşi aduce aminte unul dintre cei arestaţi în noaptea de 21 Decembrie.
Ziua îi prinde pe oamenii ieşiţi în stradă pe baricadele încropite la repezeală din autobuze, camioane şi tot ceea ce reuşiseră să adune pentru a forma un baraj în faţa forţelor de ordine. Tot mai multă lume se strânge în punctele fierbinţi ale Bucureştiului. Nu mai exista cale de întoarcere. Entuziasmul şi euforia de care vorbea revoluţionarul de la Timişoara încep să se facă simţite şi în rândul bucureştenilor. Se trage din toate părţile, scuturi umane apără însă libertatea şi mulţimea dezlănţuită nu mai poate fi oprită nici măcar de gloanţe.
Imaginea elicopterului prezidenţial care părăseşte în grabă clădirea Comitetului Central avându-i la bord pe cei doi soţi Ceauşescu are darul de a întări şi mai mult convingerea populară că victoria este tot mai aproape.
În Bucureşti, peste 500 de oameni aveau sã plătească preţul suprem pentru curajul de a se împotrivi dictatorului şi atrocităţilor regimului comunist. Confuzia, dezinformarea, voită sau nu, au sporit nejustificat numărul victimelor, majoritatea tineri, care nu doreau altceva decât să trăiască în libertate. Peste 1.500 de răniţi au umplut până la refuz saloanele spitalelor şi aşa sărăcăcios dotate. Imaginile impresionante cu ofiţeri de armată fraternizând cu mulţimea încep să devină tot mai dese.

Armata, soldaţii aceia tineri şi neexperimentaţi refuză să mai tragă în cei care le-ar putea fi fraţi sau părinţi. Exaltarea ajunge la paroxism, presupuşii terorişti încep să fie vânaţi pe străzile Bucureştiului... Cei mai mulţi care cad sunt însă tot oamenii nevinovaţi, prinşi în rafalele de gloanţe haotice ale armatei care se luptă cu nişte năluci. Sute de mii de oameni strigă acum cu o singură voce şi puţin mai târziu încep sã cadă simbolurile comunismului. Asediul asupra Comitetului Central al PCR durează câteva minute, oamenii îşi varsă furia atâtor ani de tãcere şi teroare pe tot ceea ce le iese în cale. Tablourile „iubiţilor conducători” sunt aruncate de la balconul care le adusese românilor atâtea minciuni şi „indicaţii preţioase”.

Începe „Telerevoluţia”

Atenţia oamenilor se îndreaptă imediat către Televiziune, liantul vital cu ţara şi cu ceea ce se întâmpla în celelalte oraşe mari din România. Zvonurile alarmistice cu bombe, terorişti zburători sau apă otrăvită vin sã alimenteze şi mai mult starea de confuzie generală instaurată în primele zile ale Revoluţiei.
Începe „Telerevoluţia”, iar preţul pe care revoluţionarii de atunci şi armata îl plătesc pentru ca întreaga ţară să urmărească pe viu desfăşurarea evenimentelor este, şi de această dată, mare. Apar acum şi liderii, cu legitimitate ad-hoc, venită din stradă sau împinşi de la spate. Figurile unor oameni ca Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Cazimir Ionescu, Ion Iliescu , Silviu Brucan sau Petre Roman apar tot mai des pe ecranele televizoarelor. Prin studiourile Televiziunii Române Libere încep să se perinde tot felul de pretinşi dizidenţi, care pozează în eroi. Dezinformarea şi confuzia sunt de câteva ori la un pas să declanşeze isteria generală – victoria însă şi curajul, aparţin tot oamenilor din stradă. Ziua şi noaptea de 23 decembrie completează tabloul dramatic, trasoarele şi obuzele tancurilor luminând cerul Bucureştiului. Piaţa Romană devine o arenă de libertate, în timp ce liderii „emanaţi” şi profesioniştii manipulării se încăpăţânează să ne intoxice cu tot felul de informaţii, culese de la „oameni de bine din ţară”, cu obstinaţia celor care ştiu că aceste imagini vor rămâne veşnic imprimate în memoria colectivă.
Pe străzi mor în continuare oameni, iar ordinele şefilor armatei şi cele ale liderilor revoluţionari se bat cap în cap, în timp ce caldarâmul Bucureştilor se acoperă cu sânge.
Capturarea dictatorilor undeva lângă Târgovişte înlătură şi ultima temere că cineva ar mai putea să le răpească românilor victoria, iar mulţimile încep să sărbătorească frenetic pe străzile Capitalei. Biblioteca Centrală Universitară este o ruină, Muzeul de Artă este devastat, însă oamenii nu mai au timp să se uite în jurul lor... Au câştigat!

Cel mai dureros Crăciun al României...

După momentul de frenezie şi exaltare al victoriei, a venit şocul. Oamenii încep să privească în jurul lor şi să vadă că soţul, fratele sau prietenul, care cu câteva clipe înainte era lângă ei, nu mai este.
În Ajunul Crăciunului, România începe să-şi plângă morţii şi să-şi aline rănile atât de adânci ale acelor zile însângerate de Decembrie 1989. Cel mai dureros Crăciun al României...
Lumânările ard peste tot, nu e loc al Bucureştiului care să nu plângă după cineva, familiile îndurerate încep să-şi caute morţii prin spitale, morgi şi pe caldarâmul îngheţat al oraşului. Entuziasmul şi bucuria victoriei lasă acum loc lacrimilor şi durerii. Câteva pâlcuri de soldaţi mai străjuie străzile Capitalei. S-a făcut linişte... Liniştea unei victorii atât de dureroasă. Cortegiile funerare îi conduc pe ultimul drum pe cei care s-au jertfit în aceste zile de coşmar. Liniştea s-a înstaurat în întreaga ţară. Civilii îşi predau armele, iar Armata se retrage în cazărmi. În urmă rămân clădirile ciuruite şi lumânările arzând... Fiecare poate să-şi amintească în ce fel s-a scris această pagină intrată în istorie. Nu vom uita niciodată, niciodată...

La 19 ani după Decembrie 1989...

19 ani mai târziu şi întrebările au rămas aceleaşi. Unde sunt teroriştii, cine a tras în noi, de ce a fost nevoie ca atât de mulţi oameni să moară? Câţiva responsabili pentru carnagiul din Decembrie 1989 au plătit deja, chiar dacă preţul nu a fost unul care să compenseze suferinţa familiilor celor căzuţi în Revoluţie.
Curajul acelor tineri care s-au aruncat în faţa şenilelor de tanc şi a ţevilor de tun este înlocuit acum de cinismul şi răceala unor declaraţii politice calculate, în timp ce mii de părinţi, copii sau fraţi aşteaptă încă să afle cine au fost cei care i-au furat de lângă ei pe cei atât de dragi.
La 19 ani după Decembrie 1989, peste 40 de dosare mari ale Revoluţiei au fost clasate, după ce au zăcut pe sub mesele procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, până la prescriere, în decembrie 2004.
Un lucru este însă cert, moartea nu se poate prescrie, iar rănile fizice şi morale nu se pot închide cu una cu două de către nici un fel de operaţii medicale sau prin operaţiuni de eludare a legii.
România redevenită liberă în Decembrie 1989 datorează totul acelor martiri şi luptători pentru libertate. Iar remember-ul din fiecare an înseamnă deopotrivă pioşenie şi speranţă. Pentru a putea merge lucid mai departe...

PENTRU CA NOI
SĂ PUTEM SCRIE ASTĂZI LIBER!