FOTO-GALERIA mânzalăexpress (5)

Ţurţuri... pe Valea Bogăţii

Revoluţie şi Justiţie. Eroi şi erori

Îndeobşte, e treaba istoriei şi a istoricilor cum sunt apreciate faptele şi evenimentele dintr-o perioadă sau alta. Treaba justiţiei, tot cu privire la fapte şi evenimente, este să le judece după legi şi să emită acte şi decizii corecte. Când se întâlnesc pe bulevardul revoluţiilor, istoria şi justiţia, de cele mai multe ori parcă ar fi pe câmpul de luptă şi se bat cap în cap. Iau atitudine de combatanţi şi execută foc cu tot armamentul din dotare. Se spune că o situaţie revoluţionară re-stabileşte legea şi ordinea, abuzate tocmai de cei care sunt puşi să le apere. Chiar dacă faptele şi consecinţele actorilor revoluţionari înseamnă în sens juridic crime, dezordine şi fărădelegi... Putem discuta la nesfârşit pe aceste situaţii paradoxale. Iar despre ceea ce numim generic Evenimentele din Decembrie 1989 sau Revoluţia Română, cu atât mai mult, cu cât conflictul juridico-istoric între diferitele părţi, nu poate fi încă stins şi prescris.

Bun! Regimul Ceauşescu era insuportabil. Deci, era legitim pentru cetăţeni să nu se supună. Cum legitim era ca şi regimul să aplice măsuri împotriva nesupuşilor. Pentru restabilirea ordinii. Asta în sens juridic. În sens moral, regimul era odios şi trebuia înlăturat. Mijloacele care au dus la înlăturarea acestui regim sunt diverse şi uneori contradictorii. Era o stare de spirit. Era şi teamă, au fost conspiraţii, comploturi. Chiar imixtiuni ale altor state pe teritoriul României. Au fost şi revoluţionari, şi duplicitari, şi trădători. Dar au fost şi oameni puşi să aleagă între loialitate, onoare şi datorie faţă de sistem sau, în sens răsturnat, între onoare, demnitate, răspundere şi iar datorie faţă de cetăţenii oprimaţi de acelaşi sistem. Aceştia au fost îndeosebi militarii. Iar cazul emblematic este cel al generalului Victor Atanasie Stănculescu. Care, tot în sens militar vorbind, s-a aflat, în Decembrie 1989, între linii. Şi tot în termeni militari vorbind, astăzi se află prizonier... Un prizonier de război, un erou (în sens istoric vorbind), victimă a erorilor justiţiei. Deşi nu există nici o probă care să ateste că din ordinele generalului Stănculescu ar fi rezultat vreun mort sau rănit, generalul care a girat cu şiretenia sa şi cu ghipsul său sau, altfel spus, cu iscusinţa, onoarea şi demnitatea sa, victoria celor revoltaţi împotriva regimului Ceauşescu, ei, tocmai acest general se află astăzi în închisoarea Jilava, condamnat definitiv într-un proces, parcă de pedepsire. În timp ce, foşti ofiţeri ai Armatei Române, profund implicaţi în evenimente, atât la Timişoara, Bucureşti, Cluj sau Braşov sau în alte localităţi din ţară, care au dat ordine exprese să se tragă sau au primit şi executat astfel de ordine, nu numai că nu au fost pedepsiţi, dar au fost chiar avansaţi până la grad de general. Este ruşinos şi dezonorant pentru justiţie. Cum să ţii încarcerat un om fără vină? Şi să-l mai şi pui în situaţia umilitoare de a recurge la acte medicale pentru întreruperea sau amânarea pedepsei sau de a cere clemenţă şefului statului.
Oricare dintre cei trei şefi de stat, care s-au perindat succesiv la conducerea României după Decembrie 1989, datorează respect acestui general de onoare al Armatei Române. Dacă Stănculescu şi alţi militari nu ar fi scos Amata şi Securitatea din ordinele criminale ale cuplului dictator, probabil, că numărul victimelor ar fi fost cel estimat în scenariul lui Silviu Brucan. 60.000 de morţi. Înfiorător! Nu cumva Stănculescu plăteşte, acum şi tardiv, pentru că n-a ieşit, statistic, acest genocid?! Graţiaţi generalul, domnule preşedinte!

În Decembrie 2009, se vor împlini 20 de ani de la Evenimente. Anul trecut, am postat pe acest blog un documentar-remember al Revoluţiei Române. Nu vreau să intru în polemică acum pe componentele istorice. Revolta mea este pe nedreptatea aplicată de justiţia română faţă de memoria eroilor, integritatea victimelor şi suferinţa familiilor acestora. Dar şi pe justiţia ca armă de vânătoare... în care eroii sunt amestecaţi în erori şi azvârliţi imagilogic de cealaltă parte a baricadei, cum este cazul generalului Stănculescu.

Întrebări după 20 de ani-brucani

Imaginarul colectiv a reţinut câteva clişee despre ceea ce numim, istoric vorbind, „Revoluţia Română din Decembrie 1989”. A fost într-adevăr revoluţie? Dacă da, cine, ce şi de ce a declanşat-o? Cine şi-a adjudecat-o? Cine a pierdut-o? Cine sunt profitorii ei? A fost revoluţie sau lovitură de stat? A fost doar revoluţie? Sau şi lovitură de stat? A fost doar lovitură de stat? Cine au fost autorii? Cum au fost implicate Securitatea şi Armata în evenimente? Au fost implicate puteri şi servicii de spionaj străine?

CNA cu chitanţierul pe futurişti

În timp ce o parte din poporul braşovean făcea coadă şi îmbrânceală la fleică într-un supermarket, aleşii braşoveni făceau şi ei coadă la ciolan la Bucureşti. Şi tot cam pe-atunci, jandarmul omenirii audiovizuale din ţărişoara unde ciolanul guvernamental se confruntă cu fleica populară, zi de zi, amenda cu 50 de milioane de lei vechi emisiunea „Ce ne enervează!”, realizată tot de un braşovean. Bineînţeles, pe un post local. N-are acum importanţă că eu, bloggangiul de faţă, sunt ăla păţitu'. 50 de milioane, pe o aşa criză, scăpăm ţara de impas. Iată o soluţie boacă pentru tot mai căznitul buget. Amendaţi moderatorii! Că există şi emit păreri contra puterii. Şi amendaţi telespectatorii că se uită la televizor şi înjură! În fine... Cine vrea să vază poate căuta pe site-ul www.cna.ro şi vedea cu ochii lui Decizia nr. 38 din 20.01.2009 cu privire la speţă.
Eu ştiam că domnul Răsvan Popescu, „comisarul-şef” al CNA este dramaturg şi scenarist în timpul său liber. Dar nu credeam că şi la serviciu face tot asta. Şi îşi semnează opera cu ştampila instituţiei. Te pomeni că mai pretinde şi drepturi de autor... Că m-a amendat CNA-ul pentru că am spus despre primarul Braşovului că e un prostănac (citat din Ion Iliescu despre altcineva!) sau că am emis despre premier că este nătărăul de serviciu e o chestie. Oi fi zis şi ceva despre preşedinte. Iar invitaţii din platou şi telespectatorii care au intrat în direct aşijderea.Dar să-mi pui osândă pe cap că am folosit cuvântul „futurism” în contextul în care se vorbea despre doamna ministru al turismului, mi se pare că mă calci şi pe LEX şi pe DEX. Şi cum să nu zic au, mamă, da' idioţi mai sunteţi! Păi, ce facem cu „futurologia,” cu „irefutabilul” sau chiar şi cu „futelniţa”, care la noi, în Ardeal, înseamnă pat? Dar pentru că irefutabilul s-a produs şi futurul turismului aşteaptă pe futelniţă, îmi permit, aici, în calitate de bloggangiu, (şi nu de moderator TV) să exprim ceea ce orice român cu ambâţ ar face: FUTU-VĂ-N IZBELIŞTEA VOASTRĂ DE CIUFUŢI!

Blogărial
Ţară, caut Preşedinte!

Până pe la Hohenzolerni, românii au fost conduşi în lupte şi la coasă de cneji, voievozi şi de domni. Mai puţin cei din Ardeal, Basarabia şi Bucovina, care au apucat şi câte un rege, împărat sau ţar. O fi fost bine, o fi fost rău... aşa era tichia, mămăliga şi rânduiala. Pe urmă, rânduiala s-a schimbat. La fel şi tichia şi ceaunul de mămăligă. Sovietele ne-au dat primii preşedinţi purtători de şapcă, iar pe ultimul l-am împuşcat. Împuşcătorul i-a luat locul şi republica s-a lepădat de fustiţa roşie. Aşa a intrat, goală, pe gaura din steag, în capul românilor. Acum avem din nou preşedinţi, cu legitimaţie şi carnet de partid. Până în ziua de azi, trei. Trei, Doamne, şi toţi trei cu umor vizual şi sonor. Primul preşedinte rânjea, al doilea behăia, iar al treilea, încă în mandat, hăhăe de-a binelea. Să nu mori de râs în ţara asta? RSR, adică Republica Semi-prezidenţială a Râsului, este acum o ţară tristă, plânsă şi deznădăjduită. Şi trebuie să caute preşedinte... De ce? Pentru că ultimul vrea să divorţeze de republică. Şi să ne lase, Doamne fereşte, pe mâini haine, de boci, hrebenciuci, tăricei şi opreşti... Vai de noi, amărâţii de noi, cum să rămânem fără aşa hai de preşedinte?... Păi, n-o să plângă Carpaţii şi Dunărea şi toate cooperativele? În cine o să-şi mai arunce Mircea Badea şoşonii? Şi toţi ziariştii haini mucii editoriali? Mai bine, nu, domnule preşedinte! Reveniţi-vă! Nu ne lăsaţi singuri! Nu ne părăsiţi! Mai daţi-ne un mandat! Nu vă jertfiţi funcţia cum v-aţi sacrificat şuviţa! Dacă ne pierdem şi umorul din capul statului, ne-am dus... Nuuu!

Ţara ca o avicola

Când şi-a cerut singur inventar la ouă, Adrian Năstase a comis un autodenunţ. „Să vină să-mi numere ouăle!”, striga din vârful grămezii, ca un cocoş pintenat, politicianul cel mai potent al trecutei guvernări PSD. Şi au venit. Au venit băieţii să-l testiculeze şi să-i contabilicească nu numai ouăle, ci şi tablouăle şi termopanele şi toate mătuşile din cimitir. Au numărat o dată şi... nimic. Au numărat a doua oară, a treia oară şi tot nu se vedea socoteala dintre ouă. Bă, voi sunteţi proşti! Mai număraţi o dată, tu-vă-n dicoatele, antricoatele şi parchetele voastre! Şi iar s-au apucat de numărat. Până la bilanţ, umblă vorba-n pesedei, s-a dat verde la mazilirea fudulului iscător de vorbe cu fudulii în proţap. Pe motiv că dau colesterol la alianţă, pro-băseii din PSD vor să urce la 100 de grade temperatura bârfitelor ouă.
Geoană îndemna ieri miniştri, para-miniştri şi sub-miniştri săi să facă front comun cu miniştri, para-miniştri şi sub-miniştri pedelei. Pentru binele şi propăşirea patriei contaminată de criză. Apelului său patriotic, Boc i-a răspuns cu un îndemn la unitate şi frăţie în devălmăşie în teritoriu. Acolo, unde se ştie, majorităţile făcute înainte de parlamentare sunt cam penelistoido-pesedizaure şi cu ceva paprika de la UDMR.
Nu ştiu de ce, dar mi se pare că îndemnurile la frăţie într-o veselie în noua prăvălie sunt cam gâtuite. Nu cumva îi strânge cineva pe cei doi ezact de ce avea Năstase mai renumit la Cornu? Şi cu cât îi strânge mai tare, pe principiul „leapşa”, transmit şi ei strânsura mai departe în toate avicolele subordonate?... Păi, cum de ce, măi, orbii găinilor?! Nu e normal ca în ţara asta să hăhăie un singur cocoş? Şi nu cel cu parcările botezate cu nume de pictor suprarealist Ăla e un fel de sosie al hăhăitorului. Avem o ţară frumoasă ca o Avicola. Nu-i aşa? Hă-Hă-riguuuuu! Hot-hodac!

Chiorâşul şi drepturile de autor

Împuşcatul de ieri ar fi împlinit azi 91 de ani. Socialismul românesc ar fi bătut spre 60. Cam cât are Înjuratul de azi. Pentru că n-ai cum să nu înjuri, de mamă, de tată, de toţi ai lor, într-o ţară în care mediocrii continuă să conducă până la vârf, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat după 1989.

Când l-am sprijinit pe actualul preşedinte, nu era atât de idiot. Ba chiar am considerat că nu e tocmai fair-play să sară 322 de mineri politici pe bietul om, cam singur. Acum văd că m-am înşelat şi nu mai e vorba de un preşedinte încolţit, ci de un tiran frustrat. Mare trebuie să fie supărarea prezidenţială pe tot ce mişcă intelectual în ţara asta! Să pui o aşa presiune pe un omuleţ precum Boc şi pe toţi bolobocii ca să se producă aberaţie după aberaţie, doar pentru ca să i se cânte în strună chiorâşului number one, e sinucidere curată. Pentru că efectul se va întoarce împotriva urii cu care dai în popor, însutit.
Mai nou, un lătrău sindical n-are loc să-şi bage limba-n curul prezidenţial, de drepturile de autor. Alde noi ăştia cu scrisul, cu pixul, cu pensula şi cu dalta... cică trebuie să ne întoarcem la şaibă. Tare mi-e teamă că nu-i gândul preacurat al trompetistului sindical şi că telepatul „ghiceşte” gândurile cotroceneşti. Mai rezervat, de astă dată, după ce a luat-o de două ori în freză pentru Băse, Bocul studiază... Ceea ce nici Împuşcatul n-a îndrăznit – să se atingă de drepturile autorilor de cărţi şi opere de artă, de opere ştiinţifice – iată, Înjuraţii de azi vor s-o facă pe faţă.
Presa de azi scrie oripilată cum dobitocii vor să pape supravieţuirea artistică şi intelectuală a României şi aşa precară. Unii chiar titrează „Moarte intelectualilor!”. Probabil că Europa se uită la noi ca la Ţaţa Floarea. Problema e că nu reacţionăm pe măsură. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Da, instig! Scuipaţi-i în ochi şi rupeţi-le dinţii de mici! Prentru că noi suntem de vină că am lăsat proştii şi chiorâşii să ne conducă în România.

FOTO-GALERIA mânzalăexpress (4)

Luminiş

Corabia muntelui

Eschimoşi

Cascadă

Trecere de pietoni

doină apocrifă

de la nistru pân’ la tisa
rupe-mi-s-a, rupe-ţi-s-a!
ţie rupe-ţi-s-a-n paiş’pe
mie rupe-mi-s-a-n şaiş’pe
că s-a supărat pe doiş’pe
unş’pe cu oiştea-n coiş’pe...
nouă aspiră la zece
dar poate să i se-aplece

opt a fost tăiat de şapte
şase bea cafea cu lapte
stau sub cinci băieţii mici
doi trei patru bambilici
numai unu’ ca nebunul
tace face şi desface
rage trage şi le-o trage
trage-n nori viori cu tunul

de la nistru pân’ la tisa
rupe-mi-s-a, rupe-ţi-s-a!
c-a urcat spusa pe zisa
că Mister sună pe Missa
telefonu-i suge fisa
toyota se dă la fi’sa
soacră acră-n blugi şi geacă
se dă-n barcă udă leoarcă
sub matrozii de pe arcă
plozii laptele-l încearcă

încă de la tata noe
frig căluţi în câte-o troie
mânjii trânjii nu înţarcă
dunga-i neagră lumea-i largă
fusta-i scurtă cade-n iurtă
scarpin cărăbuşi pe burtă
şi-n morişca lor de ceară
bâzâie un dram de ţară
de la nistru pân’ la tisa
rupe-ni-s-a, rupe-ni-s-a!...

Ministrul, oltenii şi fecaloizii...

Mai cad meteoriţi, niscai bombe ceva, ba chiar avioane prin curţile oamenilor... Doamne fereşte! Pe vremea lui Ceaşcă circula un banc, cum că un oltean, care aflase cam cât preţăluieşte o rachetă intercontinentală, se ruga la Dumnezeu să-i cadă una-n curte, să se îmbogăţească şi omul peste noapte. Acum plouă pe olteni, mai nou, cu fecale... zburătoare. Păi, de unde? Păi, cum de unde?! Păi, din avioane! Păi, din care avioane? Păi, nu se ştie, dar vom afla!
Minunea din cer s-a întâmplat zilele trecute, fericindu-i pe craioveni, de sus în jos, cu „asteroizi” maro mirositori a toaletă zburătoare. Ezistă şi iesplicaţia: simplu ca bună ziua. În loc să deschidă paraşutele, nişte avioane au deschis... latrinele. Norocul de hazna să-i fie de haznă... Cui să-i fie, cui să-i fie? Decât ministrului transporturilor terestre, maritime şi aeriene, Radu Berceanu, craiovean get-beget, pe mandatul căruia au căzut peste olteni... fecaloizii.

Iubire de felină...

Imaginile care fac cea mai mare audienţă pe Internet la ora actuală, în care tandreţea şi dragostea dintre leu şi om ridică la rang de sublim regnul animal de pe planeta Pământ, nu sunt desene animate şi nici rodul vreunui scenariu de la Hollywood.
Graţie unui post de televiziune şi cei mai mulţi români au urmărit cu sufletul la gură ceea ce o planetă întreagă a ridicat la rang de audienţă maximă. Pe scurt, povestea, datată istoric în anul în care primul om a păşit pe Lună, este următoarea: un cuplu de englezi a adoptat un pui de leu de la un pet shop, pe care l-au crescut în apartamentul lor, până când acesta a devenit adult şi a ajuns la dimensiuni imposibil de cazat într-un bloc. Cei doi părinţi adoptivi ai felinei au hotărât să-l ducă în Africa şi să-l elibereze în savană. Ceea ce au şi făcut. După un an, au decis să-l viziteze, în ciuda avertismentelor că posibila întâlnire s-ar putea transforma într-o tragedie. Pentru că leul este totuşi regele animalelor. Dar regele a rămas rege! Şi s-a comportat ca un rege adevărat în mărinimia sa. I-a primit pe cei doi cu îmbrăţişări aproape omeneşti. Ba, mai mult decât atât, le-a prezentat noua sa familie, mai întâi leoaica şi apoi pe cei doi pui. Ceea ce este şi mai straniu este faptul că nici leoaica nu a avut o atitudine ostilă faţă de „socrii săi”. Ba chiar scena de familie părea dintr-un film ireal.
Dacă suntem o planetă a iubirii, dacă leii şi animalele pot iubi oamenii şi dacă oamenii pot iubi animalele şi planeta, este foarte posibil ca paradisul pierdut să fie regăsit într-o zi... Oameni buni, înainte de a stabili noile proiecte pentru viitorul Pământului, întrebaţi-vă copiii,dacă vor să locuiască pe o asemenea planetă! În care, au de ales să se joace cu puii de lei. Sau pe o planetă, în care să se ucidă în permanenţă oameni cu oameni sau oameni cu lei...

Linişte! De azi, Guvernul lucrează...
Şi ni se ascultă telefoanele...

Marea împăcare s-a produs. Băsescu l-a iertat pe Dragnea, fost dezertor din PD transferat în PSD. Geoană l-a iertat pe Boc pentru boacăna cu „vulpea” introdusă în ograda internelor de Oprea, pe sub gardul PSD. Baronii locali s-au iertat între ei, indiferent de numărul de trandafiri postat pe rever, iar frăţia de cruce dintre cele două partide de roze pare sortită să funcţioneze o perioadă. Cam cât se elaborează bugetul, se repartizează pe ministere şi în teritoriu, se împarte clientelei celor două partide flămânzite de opoziţie şi, bineînţeles, se cheltuie în ajun de prezidenţiale... După aia, gata! Rupem parafele, scoatem săbiile şi dă-i pe căsăpit, aşa ca între foşti colegi de caşcaval. Aşa ar trebui să funcţioneze un scenariu coerent, cu o pace necesară revitaminizării politice, dacă nu cumva o să-şi bage dracul coada în pucioasa de la Cotroceni. Vom vedea...
Până atunci, începând de ieri, ni se ascultă oficial, tuturor românilor cu chef de tehnică, telefoanele şi ni se interceptează e-mail-urile, navigaţiile pe internet şi toate celelalte care ne fac viaţa mai rapidă. Eu, unul, nu sunt chiar atât de lezat, pentru că ascultat şi interceptat am fost dec când mă ştiu, având în vedere că fac parte dintr-un eşantion reprezentativ pentru serviciile de informaţii. Baza legală a acestei imbecilităţi se numeşte Legea 298/2008, care în haosul şi indiferenţa civică dintre alegeri şi Sărbători, a trecut nebăgată în seamă de popor pe sub preşul parlamentului. Sursa de inspiraţie legislativă: Directiva 2006/24 a Consiliului Europei.
Câteva comentarii. De când cu vânătoarea internaţională de binladeni şi teroriştii care ciopârţesc planeta, s-a dat liber la vânătoare în „satul planetar”. În lumea civilizată a Vestului, scopul este corect şi mijloacele legitime. În lumea abuzurilor din Est, se deschide o cale nebănuită de perpetuare a acestora şi de noi şi noi şantaje, poliţe, răfuieli. Nu spun că e rău ca dispariţia unei „celebrităţi” OTV ca Magda Ciumac să poată fi reparată şi „vedeta” lui DD să fie recuperată reconstituindu-se firul Ariadnei prin labirintul telefoanelor. Şi tot cu interceptorul s-ar putea descoperi şi regia cu tomberonul ca sarcofag de emisie pentru moderator şi toate posibilele aranjamente de elodiere permanentă şi televizată a tele-naţiei cu gura căscată...
Bun! Chiar şi un hoţ sau un criminal în serie poate fi prins pe această cale. Dar, de exemplu, dacă eu, împreună cu alţi asociaţi îmi fac o fermă de şoareci, pe care îi botez cu nume celebre precum Băsescu, Boc, Geoană, Lenuţa, Scripcaru etc. etc. şi port convorbiri telefonice sau corespondenţă electronică cu asociaţii despre starea de sănătate a „vedetelor” fermei, cum se poate interpreta un dialog în care zic: „Bă, a înnebunit Băsescu! Are un comportament ciudat. Priveşte drept şi se învârte în jurul şuviţei...” sau „Trebuie vaccinat Scripcaru, că are ciumă bubonică!” sau „Geoană face sex cu Boc, care e pe moarte că a luat sifilis de la Lenuţa!” şi aşa mai departe. Păi, n-o să vedeţi mascaţi şi comunitari trântindu-mă cu faţa la pământ, cu televiziuni în direct şi tot tacâmul naţional, la sediul firmei? Aşa că, băieţi fiţi atenţi la cacialmale! La noi şi gluma se pedepseşte... la şoareci, nu... Să vină pisicile!

Trei întâlniri de absolut românesc
cu Grigore Vieru

Puţin după miezul nopţii de sâmbătă spre duminică s-a oprit inima unuia dintre cei mai importanţi români ai secolului XX. Poetul Grigore Vieru a vieţuit ca o lumânare plăpândă în asprimea evenimentelor şi probabil a plecat să-l întâlnească pe Eminescu...
În mod simbolic, Basarabia s-a mai despărţit o dată de România şi, iată, nici generaţia de unionişti de la Chişinău n-a reuşit în plan geografic şi politic reîntregirea României în hotarele ei istorice. Am rămas, vorba unui alt poet al Basarabiei, Nicolae Dabija, la un pas sau la o veşnicie de Unire...
Grigore crescuse în dorul de Ţara Mamă, privind pe fereastra Prutului înspre Iaşi şi Bucureşti, înspre Ardeal, şi aşteptând ora astrală a unui popor despărţit nedrept, frate de frate. Din păcate, ora astrală trecuse, în 1991, odată cu Puciul de la Moscova, când, politic vorbind, aveam toate şansele să redevenim, ca ţară, Una. Nu a existat voinţă politică, nici de o parte şi nici de cealaltă a Prutului. Politicienii şovăielnici ai momentului s-au temut să-şi asume gestul. Poate că nici poporul n-a vrut şi nici elitele culturale nu l-au pregătit pentru asta. Poate, cine ştie?... Rămânem şi în egoismul nostru români, aşa cum rămânem români în dorul acela permanent prea cântat în doine. Un fel de neisprăvire a noastră... Aşa cum, simbolic, în mănăstirea meşterului de la Argeş nu mai isprăvim lucrul nici în istorie.
Pe poetul sfios, cu privire păduratică, l-am cunoscut în urmă cu vreo douăzeci de ani. În 1988, tot într-o iarnă, venise la Bucureşti, în Republica Socialistă România, cu o delegaţie de scriitori din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Poate unor tineri le sună bizar aceste denumiri aruncate la coşul istoriei. M-am dus să-l întâlnesc, recomandat de regretatul poet Ioan Alexandru şi de Adrian Păunescu şi am zăbovit la un ceai, împreună, câteva ceasuri. Pentru mine care citisem poeziile sale, cel mai şocant era graiul şi accentul cu care rostea cuvintele Grigore Vieru. Suna ca un clopot de Putna, întors înspre Chişinău, într-o clopotniţă de biserică de lemn din Maramureş. M-a întrebat dacă Braşovul este după Cluj sau înaintea Clujului... Şi am rămas mirat cum marele poet nu ştie atâta lucru, normal, credeam eu, pentru orice român. Când i-am povestit, seara, lui Adrian Păunescu, mi-a replicat: „Da' ce tu ştii unde-i Soroca sau Tighina?”. M-am gândit, că nu prea ştiu, în sens feroviar sau rutier vorbind. Eu am trecut dincolo de Prut câţiva ani mai târziu, odată cu Podul de Flori.
M-am reîntâlnit cu Poetul, imediat după puci şi după declararea independenţei Republicii Moldova, în Marea Piaţă de la Chişinău, unde se sărbătorea „Limba Română”. Acolo l-am cunoscut şi pe primul preşedinte al tinerei „republici independente”, Mircea Snegur, căruia i-am luat şi un scurt interviu. Era un entuziasm extraordinar, erau mii de oameni îmbrăcaţi în costume naţionale sau de sărbătoare şi atât de frumos răsuna limba română, adunată din toate colţurile pământului, acolo, în Piaţă.
Grigore era surâzător ca un soare şi foarte încrezător în paşii care ar fi trebuit să urmeze. Spre anii 2000, spunea el (i-am şi consemnat şi publicat declaraţia), ar trebui să fim împreună ca ţară. Cu obrăznicie de gazetar, i-am spus preşedintelui Snegur că poate s-a grăbit şi că declaraţia de independenţă a Republicii Moldova este nu doar o declaraţie de independenţă faţă de URSS, ci şi faţă de România. „Trebi sî ni mai gândim!”, aşa mi-a replicat fostul secretar cu agricultura sovietică în RSSM, pe vremea lui Brejnev. Poetul s-a uitat lung la mine şi cu subînţeles, m-a luat de braţ să mergem mai departe prin piaţă.
Mai târziu, într-o discuţie privată cu Ion Iliescu, l-am întrebat şi pe fostul prim secretar PCR de Iaşi de ce a ezitat să facă unirea. Răspunsul a fost foarte politic şi neconvingător.
A treia oară am fost împreună cu Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Dumitru Radu Popescu şi alţi scriitori şi oameni de cultură la Predeal, la o frumoasă şi de neuitat seară de poezie. Ne-a citit vreo zece poezii, cu vocea sa inconfundabilă, uşor patetică şi vibrând ca o vioară de rapsod – cred că mai am şi acum înregistrările.
Trei întâlniri, pentru mine absolut memorabile. Trei întâlniri de absolut al poeziei. Trei întâlniri de absolut românesc, dacă mai putem vorbi despre aşa ceva. Visul lui Grigore Vieru de a fi într-o ţară unică – cei de dincolo şi cei de dincoace de Prut – întârzie... Parcă ştiut, ca însoţitoarele celor nouă meşteri care l-au trădat pe Manole... N-a fost să fie nici în 2000, n-a fost să fie nici în 2008... şi nu cred să fie nici în 2009, nici prea curând. Din punct de vedere politic, visul unioniştilor care s-au culcat în faţa tancurilor ruseşti la Chişinău în 1988, cerând oficializarea limbii române în republică (cu un an înainte de Revoluţia română!), unionişti care donau sânge pentru fraţii lor răniţi în evenimentele de la Bucureşti, visul acestor oameni se amână... Posibila aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, via România, poate că va aduce visul lui Grigore Vieru mai aproape...

Cronica de supt Tâmpa. Jurnal de bloggangiu (11)

Inventar sau recepţia mărfii...

Glumeam ieri cu un pesedist, într-o emisiune TV, că fostul şef de la Interne a plecat din partid... dar cu partid cu tot. Ceea ce nu e prea departe de adevăr, dacă e să ne gândim la ce zic gurile rele că se pregăteşte. Aşa, mai spre vară-toamnă. Gurile astea zic ceva cu peştele, care poate să înghită semeni mai mari. Şi, pe acelaşi principiu marin, numerologic vorbind, este foarte posibil ca un trandafir să scuture ceva din rozele celorlalţi trei. Asta pe uscat. Pentru că pe mare, dacă Bocescu dă cu guvernul de duşumea ca-n emisiunea aia, s-ar putea ca navigatorul-şef să-i arate pupa şi să desprindă „locomotiva” de „garniturile” politice. Veniţi să schieze cu toţii în Poiana Braşov, pediştii s-au mai întâlnit o dată pe pârtie cu bobul prezidenţial. Nu ştiu dacă în meniul serii (că politicienii mai trebuie să şi mănânce), a intrat şi ceva şorici de mistreţ din trofeele masacrate de racheta cu 7x62 a lui Ion Ţiriac... Oricum, dacă foştii porci sălbatici au fost cu trichina la zi, înseamnă că nu este nici un pericol de contaminare pentru jumătate din executivul abia scăpat de caltaboşi şi vom avea parte de noi şi noi ordonanţe de urgenţă, ca aia cu pensiile şi salariile poporului scăpat de sub control.
Între timp, Cozma se pregăteşte să ocupe culoarul lăsat liber de Vadim, anunţând că vrea şi poate să înfiinţeze un nou partid, pe care nu l-a botezat încă de teamă să nu-i fure cineva marca. Mai zice ortacul că acest partid va fi muncitoresc şi va fi închis pentru foşti comunişti, fesenişti, pesedişti, pedişti, liberalişti şi... oligopupişti, care vor să migreze spre Valea Jiului. Mă rog, dacă vor vrea cumva vreunii să schimbe mărcile lor de fabrică politică pe lămpaşe. Dar nu cred. Şi, apropo, de unde să mai iei muncitori în ziua de azi, când şi ultimile fabrici se închid? N-at fi mai bine pentru liniştea acestui executiv, care a intrat în arenă cu stângul, să pună la toate intrările înspre România un afiş mare, pe care să scrie „INVENTAR” sau „Recepţia mărfii”?

Po(i)ezia de duminică

VORBE DE TUTUN mărăşeşti

Vremea devine din ce în ce mai absurdă
pe zi ce trece brânza devine tot mai urdă
laptele tot mai sărac
vaca fumată-n copac tot mai nudă şi slabă
erecţia se consumă pe ultima licenţă de labă
cuvintele se iau la trântă şi capă
pentru Prima Doamnă Silabă
cişmelele pentru ultima picătură de apă
ţapii vor pe maidan popoarele capră

în timp ce oala naţională se arde pe foc
perucile piaptănă aceeaşi clonă de babă
şi cu ultimele trei fire roşii trandafirii
îi împodobesc politic creştetu’-n coc

e din ce în ce mai gri
mai negru mai vânăt mai apăsat
ciorba numai sedusă de knör se mai poate acri
dar rămâne aborigen borşul integru
neglobalizat până hăt îndărăt
chiar dacă nu mai poate acri nici măcar un rahat

Ai aplaudat ca prostul
jumătate de secol
astăzi fredonezi postul
bagi mâna-n buzunar... sună a gol...

După lupta de clasă
abandonată-n ghiozdan
vine lupta repetenţilor pentru ciolan
şi-a premianţilor pentru supravieţuire...

...devine din ce în ce mai absurd
în cartea de citire
transformată matematic
după repetate politice doctorate
în cea mai banală carte de bucate

Vai de biata Ţară!
(!) Arde mocnit
precum o ţigară...

(„Po(i)ezii interzise”, Editura „Duminică”, 2002)

FOTO-GALERIA mânzalăexpress (3)

Ţestoase

Amintiri

Singur pe lume

Familie de Alb

BOCancul preşedintelui sau premierul-ordonanţă

Pe vremea lui Tata Mare, „ordonanţa” era un fel de soldat ceva mai prost cotat din punct de vedere al abilităţilor militare. Sau, mă rog, mai şmecher şi mai slugarnic. Şi tocmai potrivit pentru curtea şi cucoana gradului căruia îi slujea. Dar şi pentru toate corvezile zilei care, în concepţia vremii, nu erau de rangul unui ofiţer superior. Ordonanţa, în loc să meargă să lupte pe front pentru România Mare (ţara, nu partidul!) sau să se bată cu ruşii la Stalingrad şi cu nemţii în Tatra, se bătea cu pumnu-n piept, acasă, când avea permisie, ce mare om slujeşte şi ce ispravă patriotică săvârşeşte prin asta. Asta era mentalitatea de ordonanţă, pe vremea bunicului.
Pe vremea lui Tata, „ordonanţa” a fost desfiinţată ca „militărie”, dar s-a mutat în civilie. Mii şi sute de ordonanţe au luat poziţia de rigoare, ca s-o ducă mai bine în viaţă, vreo 40-50 de ani.
Nu ştiu dacă mentalitatea de ordonanţă se transmite genetic sau politic. Cert este că mutaţii a suferit gârlă. Iar unul dintre fenomenele mutante se numeşte astăzi „ordonanţă de urgenţă”. Mutantul politic suferă şi el de un nume predestinat: Bocancul. Căzutul în cap din emisiunea lui Gheorghe, de dragul de a fi o ordonanţă perfectă, a reuşit performanţa să-şi pună în cap aproape toată România dintr-odată. Nu doar toată inteligenţa, cultura şi arta românească, ci şi partea din mass-media care îi era favorabilă, intelectualii, analiştii şi chiar prietenii şi admiratorii din Napoca-Bocensis şi de aiurea.
Ieri, Curtea Constituţională i-a tras Bocancului o cizmă peste bot, făcând pipi normal constituţional pe ordonanţa neconstituţională de guvern anormal. Ordonanţă, pe care ordonanţa-premier visa s-o pună în practică şi poporul să-l aplaude ca pe vremuri pe Emil Bobu când îl pupa în „Pupa” prezidenţială pe Cârmaci. Adică, în partea de din dos a vaporului cu care se dădea Ceaşcă pe Canalul Dunăre-Mare. Şi ce credeţi c-a făcut Bocancul nostru, mic la stat, mare la sfat şi viteaz cum n-a mai stat?... S-a dus la Cotroceni să bocească: „Tăticuuu! Ăăăştia iar mă bateee!” Propun să-l avansăm caporal...

Constituţia lui Băsescu
şi Republica lui Geoană

Odată cu trecerea în rezervă la apelul de seară a ministrului de Interne şi retragerea „vulpii” din via cu struguri, pe motiv că sunt acrii, primul război mondial din coaliţie s-a soldat cu o pace prematură la Cotroceni. Ba chiar mai mult, săbiile au fost băgate-n teacă. Până la noi ordine. Şi ca să nu ne plictisim de circ, în timp ce pâinea se scumpeşte şi leul se ieftineşte pe scara Boc, ni se serveşte o nouă temă pe masă. Direct pe masa de la Cotroceni. Unde, preşedintele s-a sculat dis-de-dimineaţă şi, ca orice Bădica Traian, la început de an, s-a pus pe arat şi semănat ţara.
Revizuirea Constituţiei e şi o temă de mestecat politic într-un an de alegeri prezidenţiale, dar şi o necesitate, la urma urmei, recunoscută de toată lumea. Ca orice om, că şi preşedintele e om înainte de a fi preşedinte, Băsescu vrea o anume Constituţie. Evident, care i se potriveşte cel mai bine. Şi în care sintagma „regim prezidenţial”, croită după chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu, în loc să fie prea largă pentru mai suplul marinar, îl strânge. Şi omul, e normal, vrea să schimbe costumul... Evident, omul şi nu preşedintele, care de altfel are treabă.
Mai puţine judeţe, cum cere Europa, o Curte Constituţională mai puţin solicitată, un CSM mai de procurori, un parlament cu o singură cameră, deci cu mai puţini politicieni ş.a.m.d. Cam asta ar vrea şi poporul. Bineînţeles, prin referendum. Referendum care, dacă ar fi obligatoriu, cum era pe vremuri armata, ar legifera pe post de „popocraţie”. Adică „puterea poporului”, evident, cu mâna preşedintelui de republică semi-prezidenţială, ales de popor. Popor care, tot prin mâna preşedintelui, ar trebui să dizolve parlamentul. De jos adică, şi nu de pe cal, ca să nu spun „suspendat”... Că nu poţi dizolva ditamai parlamentul fără să pici în cap, dacă ne luăm după legea lui Newton a picăturilor de ploaie... Şi preşedintele mai e şi modest. Nu vrea decât revizuirea Constituţiei, pe ici pe colo şi anume în punctele ei esenţiale.
În schimb, Geoană nu e modest şi vrea ba chiar şi mai mult decât atâta. Adică, direct o nouă republică. E clar că nu semi-prezidenţială şi nici mascat prezidenţială. Geoană, care, ca orice om care visează bine politic, vrea şi el preşedinte şi ştie că în cursa pentru Cotroceni, nici el şi nici altul nu prea îl poate învinge pe Băsescu, vrea o nouă republică. O republică parlamentară. În care preşedintele să taie panglici şi să strângă mâini, iar parlamentul să fie vioara întâi. Să desemneze premierul, să facă guvernul, legile şi politica poporului. În jurul acestei teme se va purta o dezbatere lungă. Şi, probabil, succesul uneia sau alteia dintre cele două atitudini va stabili şi următorul preşedinte de republică. Tot semi-prezidenţială, dar revizuită sau parlamentară. Cum adepţii „popocraţi” încă visează la un preşedinte paternalist, iar „antipopocraţii” se vor trezi abia în mandatul doi (dacă va fi!), Băsescu are toate motivele să tureze acum motoarele. Şi cât de curând s-o pună de un referendum pe tema revizuirii Constituţiei. Ca să nu mai poată fi nimeni acuzat de viol când face sex cu ţara.

Cronica de supt Tâmpa. Jurnal de bloggangiu (10)

Almanahe versus succesuri

Primarul sectorist de Bucuresci, zicătorul celebrelor „almanahe”, îl ironiza ieri pe rivalul său co-trandafiriu de Ilfov, Oprea, dorindu-i... „succesuri”. Celebra vorbă, luată din gura cu silicoane a unei duduiţe tobă de carte, suna ca dracu' (vorba lui Petre Roman din puloverul anilor '90!), în gura păcătosului, pe cât de lipsit de gramatică, pe atât de erectil în politică. Pentru că echipa de sector Ferentari a bătut ieri la goluri (în propria poartă de partid) ditamai Dinamo, formată din mulţi generali cu grade de Ilfov (Iordăneşti, Vulpeşti, Opreşti etc.), s-a întâmplat taman invers. Adică, Marean s-a bucurat de „succesuri”, iar Oprea va rămâne celebru în „almanahe”. Drept cel mai scurt ministru, acum ex, după ce a făcut pipi în scutece interne vreo două săptămâni şi ceva.
Prostia se întrece la putere în România! Atât în campionate interne de partid, cât şi în campionatele naţionale. Vin neţoii şi maimuţoii cu pretenţii de partid şi de stat, îşi mobilizează sub steaguri roşii propria gaşcă de cartier şi fluierătorii de tribune şi, din buricul Bucureştiului, îşi ridică muşchii în faţa naţiunii. Dacă modelul a funcţionat la Ştefăneşti, când Minune consilier se făcu, judecând după cozile de la vot de astă-vară, maneaua e pe post de şefă politică pe Dâmboviţa. Mai lipsea Gigi Becali din peisaj, cu valiza plină de inteligenţă, şi eşantionul retard naţional ar fi fost în formaţie completă. Se zice că în ţara orbilor chiorul poate ajunge împărat. Cum realitatea nu contrazice proverbul, de mâine îmi pun ochelarii de cal... Şi o să nechez de fericire...

Eurobocul şi europorcul

Nu ştim, deocamdată, care va fi reacţia prea sprintenului prim-ministru la tăierea capului politic al nesuferitului ministru „Clipici”, făcut plici cu intestine vulpeşti cu tot de partidul partener. Păi, băi partenere, nu-i OK când Io, al doilea om în stat, mă aflu cu fizicu' la Potomac, mătăluţă să te furişeşti pe la Napoca natală „fes tu fes” cu gherila noastră varză a la Cluj şi să ne introduci vulpea în vizuină! Ei, nu chiar aşa i-a şoptit Geoană pe celular eurobocului aflat cu tăticuţu' la Bruxelles... dar ceva de mamă-soacră politică tot i-o fi zis...

N-a ţinut figura, ce poc să fac? Înghit în sec şi tac. Că tot veni vorba de euroboc, constat că eurobocul este direct proporţional cu europorcul. Creşte unul, cam pe la 43 spre 44 per leu, creşte şi celălalt la leu chel per kilogram. Dacă a scăpat de pârliciul şoricului de Ignat, când euroiul tăricean era sub 40, acum după Bobotează, al dracului porc, după ce a dublat şomajul, a dat cu ordonanţa „pensii&salarii” în actori, doctori, profesori şi maternali, tot el guiţeşte că rămâne cum a stabilit.

Deocamdată, gestul fulger al partenerului PSD faţă de amestecul în treburile sale interne al partenerului PD-L îl cam bocneşte pe Boc. Şi bine-i face! Pentru că nu e corect, una să fumăm împreună şi alta să guvernăm separat. Sincer să fiu, n-aş fi crezut să i se facă valiza în 24 de ore ministrului-dezertor. Mai degrabă, anticipam o parfurmată batistă pe ţambal, în stilul prea cunoscut al lui Geoană de până acum.

Urmează un nou-numit la Interne, cu toată tevatura, propunere de partid, acceptare de premier şi jurământul pe Biblia de la Cotroceni. Dacă nu cumva acesta va fi începutul unui divorţ prematur ce aminteşte de o mai veche Alianţă. Şi aia jurată cu mâna tot pe Biblia de la Cotroceni...

Testamentul lui Paler

După '89, România a avut mai mulţi premieri. Mai mult sau mai puţin înjuraţi. Când te înjură poporul că eşti rău, poate fi şi un compliment. Dacă ai luat o măsură radicală, ca pe un rău necesar, este o nuanţă. Dacă ai luat o măsură de-al dracului, ţi-ai dat măsura răului din tine. Când te înjură poporul de prost, nu mai este un compliment, ci o scuză. Aşa eşti tu! Problema e cum dracu' ai ajuns acolo. Dar totul este posibil.
Petre Roman, după ce a fost albit de pupăturile fetelor de la Apaca, a fost înjurat de români ca gropar al industriei naţionale, odată cu pierderea a aproape un milion de locuri de muncă. Stolojan, al doilea venit ca premier, a fost apreciat că nu s-a clintit în faţa vijeliosului Miron Cozma, dar a fost înjurat când a naţionalizat valuta. Văcăroiu nu prea a fost înjurat, dar a fost miştocărit la greu. După el, Ciorbea a fost o catastrofă de premier, îndeajuns de înjurat pentru a fi înlocuit cu Radu Vasile. Şi el a fost înjurat şi înlăturat. Apă sfinţită, Mugur Isărescu, următorul pe lista de premieri, iarăşi n-a fost înjurat. Adrian Năstase a fost deopotrivă apreciat ca premier şi înjurat tot ca premier. Dar a guvernat. Şi Tăriceanu a fost deopotrivă înjurat şi apreciat, dar a guvernat şi el şi ajung să-l regret, după ce l-am înjurat. Stolojan 2 n-a mai apucat să fie înjurat, că s-a retras la timp. Şi a fost inventat guvernul Boc, un guvern cu două picioroange.Dar şi cu toate şansele de a guverna consistent, având în vedere o dublă susţinere politică, de peste 70% în Parlament. Numai că guvernul Boc, în loc să meargă, a căzut de la început în cap. Ca în emisiunea lui Gheorghe, exponentul său. Să râzi? Să plângi? Sau să înjuri? Dacă o ţine tot aşa, acest guvern are toate şansele să fie apreciat de români ca fiind cel mai prost şi cel mai rău, deodată.
Îngrijorarea sumbră a regretatului Octavian Paler cu privire la posibilitatea devenită astăzi realitate, ca Boc să devină premier, are acum valoare de testament. Un testament care îţi dă fiori pe şira spinării. Cred că în plan simbolic, am ajuns la fundul sacului răbdării, ca pe vremea lui Ceauşescu. Şi o să vedem în lunile următoare şi de ce. Dacă un echilibrist politic şi politicos ca Iosif Boda a ajuns să folosească expresii de recuzită Mircea Badea despre „boci”, eu unul nu mă mai surprind nici pe mine, în ipostaza de înjurător şi de revoltat de stupizenie. Până mai acum o lună-două, îl sunam pe primarul Clujului sau vorbeam pur şi simplu cu el, în Modrogan, folosind vorbe normale: Ce faci, Emile? Şi el îmi răspundea: Bine, maestre! Emile, acum trebuie să-ţi spun: Eşti o mare dezamăgire! Lasă-ne! Din păcate, eşti chiar o dezamăgire repede. Şi nu doar pentru mine, ci pentru aproape toată lumea. Dacă nu crezi, întreab-o pe mama ta... Distinsa doamnă părea îngrijorată când ai fost desemnat premier. Ca orice mamă, îşi cunoaşte fiul.

Po(i)ezia de Duminică

descântec de adio
pentru NUMAIESTE

Gud-bai! Arivederci! Praz verde şi-un adio
La anu’... La mai mare! Şi la mulţi ani, Mario!
La când o fi să fie... Cândva... Ori, poate-odată...
Poimarţi, Poimiercuri... Ba chiar la Sfântu’ Aşteaptă...
Pe loc repaos! Liber!... Mai aşteptaţi un pic!...
Prăjim răbdări... Ba, fierbem lichide-n polonic –
Că de grăsimi, solide, obeză este ţara
Mai bine miertefierte... Eradicaţi papara!
– că face rău la fiere. Şi fierea la ficaţi
şi-ar da în vreo ciroză netrebnicii carpaţi...

Staţi blând pe kur, pe coate! Rămâneţi toţi pe brânci
Nu-ntărâtaţi moşnegii! Nu-i oţărâţi pe ţânci!
Nu sloboziţi nici aer!... Ci râgâiţi în şoaptă...
Dacă se coace... bine! Iar dacă nu e coaptă,
e bună chiar şi verde. Si se consumă crudă –
Nu-s haine?! Asta-i! E mai haioasă nudă.
Lipseşte?! Nu-s probleme. E bună şi de lemn...
Putea fi reparată. Dar costă! Şi n-avem!
Şi dacă nu revine... Ce dacă nu mai e!?

Şi aşa mai departe,
Etcetera,
Olé!

(„Po(i)ezii interzise”, Editura „Duminică”, 2002)

La noapte avem LUNĂ MARE!

La noapte va fi cea mai strălucitoare şi cea mai mare Lună plină din acest an. Aflată la... numai 357.500 de kilometri de Pământ, Luna dodoloaţă va putea fi admirată şi de românii „lunatici”. Probabil că astrul va fi atât de strălucitor peste România, încât ordonanţele lui Boc, în toată vigoarea lor plăpândă, vor păli de-a binelea. Muza poeţilor va apărea cu 14% mai mare decât în mod normal şi cu 30% mai luminoasă decât în celelalte nopţi ale anului. Următoarea întâlnire a Pământului cu Luna la o distanţă atât de mică va avea loc pe 14 noiembrie 2016.
Până atunci, îi anunţ pe telespectatorii mei din Braşov că voi relua emisiunea „Ce ne enervează!”. Deci, priviţi fix pe MIX2TV duminică, de la 9:45 până la 12:00 şi veţi vedea... luna plină din capul moderatorului!

Profanare, satanism,
antisemitism şi neonazism
în plin Centrul Braşovului!

Se întâmplă în plin Centrul Braşovului anului 2009...

De peste un an de zile, simboluri de recuzită satanistă, neonazistă şi antisemită tronează în plin Centrul Braşovului. Capela Catolică (monument din sec. XVII) amplasată în vecinătatea Teatrului „Sică Alexandrescu” este profanată şi folosită drept suport pentru diverse manifestări grafice obscene şi cu conotaţii ideologice. Monumentul astfel batjocorit, scăpat ca prin minune de demolare în perioada comunistă, se află la mai puţin de 100 de metri de Primărie şi cam la aceeaşi distanţă de Prefectură. Şi foarte aproape de cel mai important hotel din oraş, „Aro-Palace”.
Fanatici şi extremişti există în toată lumea şi se manifestă ca atare. Teribilişti, de asemenea. Ca de altfel şi pasionaţi până la nesăbuinţă de grafitti. Şi alte clădiri publice sau monumente istorice, ziduri sau garduri suferă, din păcate, sub asemenea mâzgălituri, cu simboluri înţelese doar de cei care le etalează unde îi taie capul. Nu-i vede, totuşi, nimeni?! Nu-i identifică nimeni, nu-i amendează nimeni?! Atunci pentru ce braşovenii plătesc o armată de comunitari, pe care îi vedem mai mult pe la parade sau plimbându-se aiurea?

O pentagramă răsturnată sau mâzgăleli la mişto, o zvastică, numărul fiarei sau semnul anarhiei – desenate pe ziduri – nu sunt atât de nevinovate pe cât par.

În Braşovul de azi, un oraş dintotdeauna al toleranţei ideologice şi al bunului echilibru între etnii şi grupuri de diverse culturi şi origini, este revoltător să vezi astfel de simboluri, condamnate pretutindeni în lumea civilizată. Mai cu seamă că e un oraş turistic cunoscut în toată lumea.

Cum pot să privesc indiferent aceste simboluri desenate pe o biserică din Europa secolului XXI, fără să-mi amintesc şi să mă cutremur că acelaşi simbol era zugrăvit pe coşurile crematoriilor de la Auschwitz?

Ziariştii braşoveni iau atitudine,
dar autorităţile municipiului dorm!

Braşovenii nu sunt antisemiţi. Şi nici responsabili de pentagramele sau zvasticile apărute pe zidurile oraşului. Admitem din start aceste lucruri. Dar vrem ca atunci când există asemenea probleme să se ia măsurile necesare.

A trecut mai bine de un an de când am organizat o conferinţă de presă ad-hoc în faţa bisericii profanate, pentru a semnala primarului George Scripcaru şi autorităţilor (i)responsabile această situaţie defăimătoare pentru statutul de oraş european. Şi nimic! În afară de câteva bâlbâieli ale unui purtător de cuvânt... Ruşine! Zvastica şi pentagramele întoarse se pare că nu-i spun nimic Omului de Buruieneşti (satul natal al primarului) preocupat mai mult de pationarul pe care l-a fleşcăit în Piaţa Sfatului, sfidând legea care protejează monumentele istorice !

BLOGĂRIAL

Gazul bate Ghaza!
(Ediţie nouă)

Viaţa bate filmul, Tanţa bate covorul, Mutu bate iapa, Politica bate câmpii... Ştiri, pseudo-ştiri, non-ştiri, anti-ştiri, post-ştiri... Chestii fumate, un deja-vu perpetuu în societatea de consum vizual. Sfârşitul de an şi începutul de an ne-au înghesuit într-un hipermarket interplanetar cu un nou război în direct, cum se poartă de vreo două decenii. Tele-planeta, odată cu invenţia lui Marconi şi super-adaosul lui Microsoft ne-a convertit cu totul în consumatori de circ şi orori universale, în direct. Războaiele din Golf, vânătoarea de bin-ladeni, miloşevici şi sadam-husseini, dar şi prăbuşirea Gemenilor, toate transmise în direct, ne arată tot mai mult cum se face de fapt agenda publică a planetei. Şi România are o agendă publică a ei, mai bine zis, o tele-agendă. Eşti la televizor, deci exişti! La început de 2009, constatăm că agenda României nu o mai fac politicienii români, ci o face ca pe vremuri Moscova. Avem un altfel de război rece. La propriu. Europa Centrală şi de Est, chiar Europa în general, nu mai dârdâie de frică aşa cum odinioară în faţa URSS, ci dârdâie de frig în faţa Rusiei. Un fel de frig siberian traversează, în loc de gaze prin ştiutele conducte, şira spinării unui continent întreg. E altfel de război. Un război economic şi politic, în care actorii care hotărăsc măsoară politica în conturi. Probabil că Europa, confruntată cu problema gazelor ruseşti şi proiectele noilor conducte de tranzit, va fi mai puţin interesată de soarta beligeranţilor din Ghaza. Cum şi America este ocupată cu transferul de putere la Casa Albă, probabil că în Orientul Mijlociu, Israelul îşi va rezolva singur problemele cu lumea arabă, ca o veritabilă putere regională. Gazul bate Ghaza!

FOTO-GALERIA mânzalăexpress (2)

Pelerin la templul iernii

Dansul lebedelor

Vitrină cu mirese

Coviltir

Hornari de alb


Crizanteme

Prin intermediul cafenelei noastre on-line,
Asociaţia ad-hoc a Ionilor onomastici de pretutindeni
îşi urează reciproc „La mulţi ani!”

De Bobotează, un dar de la Dumnezeu

APA MIRACOL şi TURISMUL ENERGETIC

Apă, lumină, energie...
Viaţă, sănătate, armonie...
Cură energetică, miracol, turism...

Nu sunt doar simple asocieri de cuvinte.
Poziţia geo-astrală a României este cea mai mare resursă strategică de care dispunem. Numai că, habar n-avem de acest dar de la Dumnezeu. Sau, interese care, probabil că ne scapă, ţin această resursă îngropată într-o ignoranţă premeditată.
Foarte mulţi cercetători din diverse domenii ale ştiinţei, mai ales luminaţi ai noilor ştiinţe, consideră România un adevărat izvor energetic benefic în foarte multe domenii. Tradiţional vorbind, de la resursele minerale cunoscute (sau necunoscute!) la flora spontană bogată şi diversă şi până la aerul pur sau apa miracol din unele zone mai mult sau mai puţin promovate ale României – stăm pe un potenţial economic şi ecologic, care merită toată atenţia în viitorul apropiat. Viitor de care va beneficia în primul rând turismul promovat inteligent.

Turismul tradiţional şi energetica subtilă

Turismul românesc are deja o bază materială solidă. Mulţi întreprinzători din turism pun la dispoziţia sutelor de mii de clienţi români şi străini condiţii atractive. Condiţii care îmbină rusticul cu facilităţile moderne, cu meniurile tradiţionale abundente (mai mult sau mai puţin bio şi ecologice!), cu ospitalitatea renumită şi chiar cu entertainment la preţuri rezonabile.
Marea problemă o reprezintă infrastructura de transport a României (lipsă de autostrăzi şi aeroporturi!). Dar, odată intraţi pe tărâmul specificului românesc, amprenta beneficului şi miraculosului se simte la tot pasul. Explicaţia ţine de energetica subtilă a apei, aerului, sufletului şi spiritului locului...
Un studiu de potenţial al acestor resurse, valorificate împreună cu brand-uri adecvate, va putea oferi, începând cu acest an, turismului românesc o dezvoltare alternativă şi curajoasă, bazată pe investiţii reduse. Vom promova acest studiu către toţi cei interesaţi.
Vă propun să realizăm împreună un GHID al acestor resurse neconvenţionale, în care vom include şi obiectivele turistice româneşti!

Pentru un altfel de turism în România!

Marile resurse sunt la îndemâna tuturor. Ele sunt, în primul rând, apa, aerul, solul şi chiar relieful. Mulţi specialişti cercetează de mai multă vreme capacităţile benefice ale diferitelor ape din România. Despre virtuţile „apei vii” şi formelor în care aceasta se găseşte în diverse locuri din ţara noastră, vom putea afla cât de curând. Turismul energetic şi valorificarea apelor miracol abia începe... Iar operatorii din turism vor trebui să pună în valoare aceaste resurse.

Unora, probabil, vă sunt cunoscute studiile japonezului Masaru Emoto cu privire la „emoţiile” şi „gândurile” apei. Publicăm mai jos un rezumat al acestor cercetări cu adevărat revoluţionare. Totuşi, nu pot să uit cum, prin anii '80, când eram student în Bucureşti, profesorul Ion Mânzatu ne vorbea despre primele cercetări româneşti ale „apelor din poveste”... Revăzând imaginile obţinute de profesorul japonez, nu pot să uit nici imaginile mele din copilărie desenate pe geam cu sufletul... Pur şi simplu suflam şi mă minunam, în zilelele Gerului Bobotezei, cum răsăreau florile de gheaţă... Ştiinţa îşi face loc astăzi mult mai aproape de interiorul decât de exteriorul nostru.

Masaru Emoto şi cristalele apei

Viaţa a apărut în apă. Bătrânii merg la biserică după apă binecuvântată. Indienii se purifică în Gange, aceeaşi apă care preia cenuşa morţilor lor. Botezul are loc în apă. Apa spală, purifică şi binecuvântează.
Masaru Emoto a făcut o descoperire uluitoare, din seria celor în care ştiinţa şi religia îşi dau mâna pentru a prefigura o nouă eră, în care nimic nu e ceea ce pare. E o descoperire care impune reevaluarea tuturor scărilor valorice pe care le avem despre lume, despre noi.
Experimentele lui Masaru Emoto arată ca bioenergia umană, diferite câmpuri informaţionale şi cele electromagnetice, influentează structura moleculară a apei la distanţă. Masaru Emoto a făcut diferite experimente şi asupra apei la distanţă.
Pe câteva eprubete sigilate cu apă distilată au fost lipite etichete, pe care au fost scrise cuvintele: iubire, mulţumesc, fericire, speranţă, adevăr etc., iar al treilea eşantion de apă a ascultat muzică clasică. Aceste eşantioane au fost îngheţate şi fotografiate cu ajutorul microscopului. Apa a format în toate cazurile cristale diferite şi pure. Nici unul nu semăna cu celălalt.
Analiza a arătat că structura apei era diferită pentru fiecare dintre aceste eprubete, dovedind în mod cert că influenţele asupra apei la distanţă produc un ecou, remodelându-i structura informaţională. S-a constatat că apa este un element „viu”, capabil să memoreze informaţia. Apa „memorează“ diferite influenţe şi le transformă în cristale care imită structura energoinformaţională. În mod asemănător, celelalte eprubete au fost expuse în faţa televizorului, calculatorului şi telefonului mobil.
Masaru Emoto în experimentele sale confirmă, în mod ştiinţific, influenţa negativă a radiaţiilor electromagnetice asupra sistemului bioenergoinformaţional şi al sănătăţii umane.
(Sursa: www.neotek.com)