mânzalăexpress

Trei întâlniri de absolut românesc
cu Grigore Vieru

Puţin după miezul nopţii de sâmbătă spre duminică s-a oprit inima unuia dintre cei mai importanţi români ai secolului XX. Poetul Grigore Vieru a vieţuit ca o lumânare plăpândă în asprimea evenimentelor şi probabil a plecat să-l întâlnească pe Eminescu...
În mod simbolic, Basarabia s-a mai despărţit o dată de România şi, iată, nici generaţia de unionişti de la Chişinău n-a reuşit în plan geografic şi politic reîntregirea României în hotarele ei istorice. Am rămas, vorba unui alt poet al Basarabiei, Nicolae Dabija, la un pas sau la o veşnicie de Unire...
Grigore crescuse în dorul de Ţara Mamă, privind pe fereastra Prutului înspre Iaşi şi Bucureşti, înspre Ardeal, şi aşteptând ora astrală a unui popor despărţit nedrept, frate de frate. Din păcate, ora astrală trecuse, în 1991, odată cu Puciul de la Moscova, când, politic vorbind, aveam toate şansele să redevenim, ca ţară, Una. Nu a existat voinţă politică, nici de o parte şi nici de cealaltă a Prutului. Politicienii şovăielnici ai momentului s-au temut să-şi asume gestul. Poate că nici poporul n-a vrut şi nici elitele culturale nu l-au pregătit pentru asta. Poate, cine ştie?... Rămânem şi în egoismul nostru români, aşa cum rămânem români în dorul acela permanent prea cântat în doine. Un fel de neisprăvire a noastră... Aşa cum, simbolic, în mănăstirea meşterului de la Argeş nu mai isprăvim lucrul nici în istorie.
Pe poetul sfios, cu privire păduratică, l-am cunoscut în urmă cu vreo douăzeci de ani. În 1988, tot într-o iarnă, venise la Bucureşti, în Republica Socialistă România, cu o delegaţie de scriitori din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Poate unor tineri le sună bizar aceste denumiri aruncate la coşul istoriei. M-am dus să-l întâlnesc, recomandat de regretatul poet Ioan Alexandru şi de Adrian Păunescu şi am zăbovit la un ceai, împreună, câteva ceasuri. Pentru mine care citisem poeziile sale, cel mai şocant era graiul şi accentul cu care rostea cuvintele Grigore Vieru. Suna ca un clopot de Putna, întors înspre Chişinău, într-o clopotniţă de biserică de lemn din Maramureş. M-a întrebat dacă Braşovul este după Cluj sau înaintea Clujului... Şi am rămas mirat cum marele poet nu ştie atâta lucru, normal, credeam eu, pentru orice român. Când i-am povestit, seara, lui Adrian Păunescu, mi-a replicat: „Da' ce tu ştii unde-i Soroca sau Tighina?”. M-am gândit, că nu prea ştiu, în sens feroviar sau rutier vorbind. Eu am trecut dincolo de Prut câţiva ani mai târziu, odată cu Podul de Flori.
M-am reîntâlnit cu Poetul, imediat după puci şi după declararea independenţei Republicii Moldova, în Marea Piaţă de la Chişinău, unde se sărbătorea „Limba Română”. Acolo l-am cunoscut şi pe primul preşedinte al tinerei „republici independente”, Mircea Snegur, căruia i-am luat şi un scurt interviu. Era un entuziasm extraordinar, erau mii de oameni îmbrăcaţi în costume naţionale sau de sărbătoare şi atât de frumos răsuna limba română, adunată din toate colţurile pământului, acolo, în Piaţă.
Grigore era surâzător ca un soare şi foarte încrezător în paşii care ar fi trebuit să urmeze. Spre anii 2000, spunea el (i-am şi consemnat şi publicat declaraţia), ar trebui să fim împreună ca ţară. Cu obrăznicie de gazetar, i-am spus preşedintelui Snegur că poate s-a grăbit şi că declaraţia de independenţă a Republicii Moldova este nu doar o declaraţie de independenţă faţă de URSS, ci şi faţă de România. „Trebi sî ni mai gândim!”, aşa mi-a replicat fostul secretar cu agricultura sovietică în RSSM, pe vremea lui Brejnev. Poetul s-a uitat lung la mine şi cu subînţeles, m-a luat de braţ să mergem mai departe prin piaţă.
Mai târziu, într-o discuţie privată cu Ion Iliescu, l-am întrebat şi pe fostul prim secretar PCR de Iaşi de ce a ezitat să facă unirea. Răspunsul a fost foarte politic şi neconvingător.
A treia oară am fost împreună cu Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Dumitru Radu Popescu şi alţi scriitori şi oameni de cultură la Predeal, la o frumoasă şi de neuitat seară de poezie. Ne-a citit vreo zece poezii, cu vocea sa inconfundabilă, uşor patetică şi vibrând ca o vioară de rapsod – cred că mai am şi acum înregistrările.
Trei întâlniri, pentru mine absolut memorabile. Trei întâlniri de absolut al poeziei. Trei întâlniri de absolut românesc, dacă mai putem vorbi despre aşa ceva. Visul lui Grigore Vieru de a fi într-o ţară unică – cei de dincolo şi cei de dincoace de Prut – întârzie... Parcă ştiut, ca însoţitoarele celor nouă meşteri care l-au trădat pe Manole... N-a fost să fie nici în 2000, n-a fost să fie nici în 2008... şi nu cred să fie nici în 2009, nici prea curând. Din punct de vedere politic, visul unioniştilor care s-au culcat în faţa tancurilor ruseşti la Chişinău în 1988, cerând oficializarea limbii române în republică (cu un an înainte de Revoluţia română!), unionişti care donau sânge pentru fraţii lor răniţi în evenimentele de la Bucureşti, visul acestor oameni se amână... Posibila aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, via România, poate că va aduce visul lui Grigore Vieru mai aproape...